- Toate poveștile tale sunt triste și deprimante atunci când nu sunt de-a dreptul violente sau morbide. De ce nu scrii mai bine ceva mai vesel?- Ei, ce știi tu despre povești? Ești doar o pisică. În mod normal nici nu ar trebui să vorbești. Dar, am acceptat această anomalie a ta pentru că uite am ajuns la bătrânețe și sunt singur și e destul de greu. Așa că mai bine o pisică vorbitoare decât să îmi pierd mințile singur.
- Nu schimba subiectul. Și nu mă înțelege greșit. Ador textele tale cu violență, crime și sânge. Cu cât mai mult sânge cu atât mai bine. E în natura mea să îmi placă lucrurile astea. Chiar dacă m-am cam domesticit eu în ultima vreme. E bine aici la căldurică și mâncarea vine indiferent dacă vânez sau nu. Dar la bază, după cum știi, sunt milenii de perfecționare a vânătorii. Urmărirea, prinderea și sufocarea prăzii și apoi lins carnea de pe oase. Mm, miam, mi se face foame. Nu e oare deja timpul pentru al doilea mic dejun? Despre ce vorbeam?
- De-abia ai mâncat, măi Matei. Știi bine că te-ai cam îngrășat. Și despre povești vorbeam. Cum eu scriu numai povești triste sau cu subiecte teribile. În general chestii neplăcute de citit. Nu pentru tine care ești un killer înnăscut dar poate pentru alții.
- Doar pentru că tu nu ai mai mâncat de câteva zile nu înseamnă că și alții trebuie să sufere. Parcă trăiești numai cu aer și ceai. Dar eu am nevoie să îmi întrețin silueta. Despre ce vorbeam? Tot uit. Da. Mi-ar plăcea să mă surprinzi cu o poveste așa mai dulceagă, mai feel-good, care să te lase cu un sentiment de satisfacție. Poate chiar să te facă să zâmbești. Și te rog nu îmi mai spune Matei. În primul rând e un nume tâmpit pentru o pisică pe care nu l-am acceptat niciodată. Te-am rugat să îmi zici Montezuma the Great. E mult mai potrivit. Monti, dacă vrei pe scurt. În nici un caz Zuma. Poate the Great One. Are o anumită prestanță.
- Știi bine că nu eu te-am botezat așa, măi Mat... Monti. Revenind la ce ziceai. Poveștile mele. Ale mele e poate incorect spus. Sugerează posesia lor și cred că mai degrabă ele mă posedă pe mine. Fantome care ies din rănile nevindecate ale trecutului și îmi dictează ce trebuie să scriu. E singura modalitate de a pune capul pe pernă noaptea. Altfel îmi vor bântui visele și nu mai e chip să dorm. Eu nu scriu pentru cititori și sincer sper că nu mă citește prea multă lume. De aia nu m-a interesat niciodată cu adevărat să public pentru mase. Nu am nimic bun de zis. Nimic fabulos de adăugat la bogăția culturală universală. Textele mele sunt doar mânjeli de cerneală, strigăte disperate coagulate pe hârtie de proastă calitate. Ecouri dintr-un trecut pe care nici nu mi-l mai aduc bine aminte. De ce eram așa de furios tot timpul? De ce uram atât de mult? Sincer nici nu mai știu exact. Știu doar că mi-am petrecut mult timp trăind și scriind astfel.
- E important să scrii măcar o poveste fericită. Și cred că dacă ai încerca te-ar ajuta să înțelegi că până la urmă e chestie de perspectivă și de alegere. Eu aleg să fiu awesome și sunt. Alege să scrii despre ceva pozitiv și vei reuși.
- Of, ești incorigibil. De unde Doamne iartă-mă, să scot eu o poveste fericită. Ce știu eu despre fericire?
- Ia-o ca o provocare. Dacă ar fi să scrii o poveste fericită despre ce ar fi?
- Dacă ar fi să scriu despre ceva pozitiv (și nu zic că o să o și fac) atunci nu ar putea fi decât o poveste despre iubire. Și atunci poate că aș scrie despre Ea. Poate că aș imagina altfel povestea noastră. Poate că aș rescrie toate greșelile pe care le-am făcut. Asta ar fi obligatoriu. Să schimb personajul care am fost Eu în povestea noastră. Dar ca să îl schimb ar trebui să merg mai în spate și să schimb sursa principală a poveștii (the origin story cum s-ar zice). Și dacă aș face asta nici nu ar mai fi același personaj deci nu ar mai fi povestea mea. Și de ce aș scrie povestea fericirii altcuiva?
- Poate că nu e nevoie să schimbi sursa, poate e nevoie doar să rescrii cum personajul se raportează la acele evenimente. După cum ziceam. Alege să fii mai pozitiv, mai optimist. Nu ești singurul care a trecut printr-o traumă. Cum ai schimba, acum că ești bătrân și înțelept, ce s-a întâmplat atunci când erai tânăr și furios?
- Poate că tot ce ar fi avut nevoie personajul meu era puțin curaj și încredere. Curajul de a accepta că poate fi slab. Încredere în sine și în alții chiar dacă încrederea i-a fost înșelată. Și aș adăuga și iertare. În primul rând pentru el însuși. Era doar un copil. Nu ar fi avut cum să se apere. Ce sentiment nebunesc de ură de sine pentru că nu ai fost destul de puternic să te aperi atunci când nu aveai cum, zise bătrânul cu o voce sugrumată și câteva lacrimi pe care le stăpânise prea multă vreme porniră și traversară în viteză obrajii nebărbieriți brăzdați de riduri.
-...
- Nu m-ai văzut tu pe mine plângând de mult, Monti, așa-i? Nu știi ce să mai zici. E ok. Nu trebuie să zici nimic. O poveste fericită, zise apoi mai mult pentru sine. Alegeri diferite, adăugă îndreptându-se spre micuța bucătărie. Mai întâi un ceai. Totul începe cu un ceai bun, Monti, mai zise bătrânul privind în trecere către poza înrămată de lângă masa din bucătărie.
În poza color o pisică cu blana alb-negru, așezată pe labele din spate, privea fix către obiectiv ca și cum ar fi fost pregătită să sară la cea mai mică mișcare greșită a fotografului. În partea de jos a pozei era scris cu litere de o șchioapă "Matei" și pe rândul următor cu un scris mai mărunt "aka Montezuma the Great".
Bătrânul își pregăti o cană de ceai și apoi se întoarse în sufragerie și se așeză la biroul din lemn masiv. Eliberă un semicerc pe biroul plin de mormane de foi și facturi și obiecte de tot felul. Trase câteva foi albe și stiloul preferat pe care îl verifică meticulos mâzgălind pe câteva foi din grămezile care înconjurau amfiteatrul antic pe care îl formase în mijlocul biroului. În mijlocul arenei erau acum câteva foi albe și stiloul pregătit să deseneze povestea. Scria cuvinte și mici fraze, revenind și tăind unele din ele, apoi scriind deasupra tăieturilor. Alteori făcea mici liste care pluteau de o parte sau alta a textului și trăgea săgeți spre ele. Mâna lui dreaptă dirija stiloul pe hârtia albă dar, în imaginația lui, el nu scria ci desena personajele și le anima ca într-un teatru improvizat. O piesă de teatru al cărei scenariu se scria chiar atunci. Personajele ieșeau din imaginația lui, căpătau viață și glas, porneau conversații, iar el din când în când le dădea indicații ca un regizor așezat pe unul din scaunele goale. Poveștile erau tragice, violente. Chiar dacă nu începeau așa, de fiecare dată concluzia era aceeași. Uneori doar sugerată, de multe ori însă descrisă explicit. Suferință, durere, moarte.
De data aceasta însă promisese o poveste fericită așa că era nevoit să întrerupă toate poveștile imaginate și o tot pornea de la capăt cu altă idee. Se simțea stresat, indispus. Privea scena goală a teatrului antic de pe biroul său și nu știa cum să înceapă. Luă o gură de ceai. Se lăsă pe spate pe scaun. Apoi încă o gură de ceai. Apoi își puse piciorul stâng peste dreptul. Și tot așa se foi preț de câteva minute până aproape terminase ceaiul. Ok, curaj, se îmbărbătă, să începem cu chestiile de bază. Personajul masculin. Aici în stânga scenei. Citește o carte și fumează. E în parc. Pe o bancă. În mână are o țigară. Nu, un pix. Ce citește? Ce carte? Nu e o carte. E un caiet. Un jurnal. Își citește jurnalul.
"Nu sunt un om rău. Sunt mai degrabă un om înrăit. Un om slab care s-a prăbușit sub povara durerii. Durerea m-a făcut să devin adultul care sunt. Nu îmi place ce sunt și aș vrea să schimb asta. Dar e prea târziu. Nu știu cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Nu știu cum să fac alte alegeri și nici nu mai am foarte multe opțiuni rămase. Și nici timp. Nu am decât regrete și frustrări. Nu așa trebuia să se întâmple. Nu așa trebuia să trăiesc. M-am concentrat pe supraviețuire. Pe fugă. Pe scăpare. Și am uitat să ating lucrurile. Să le pipăi. Să le gust. Am uitat să trăiesc. Nu așa cum ar fi trebuit oricum. Am trăit tot timpul în trecut sau în viitor. Și am uitat de prezent. Acum realizez că trecutul e deja scurs ca cerneala vărsată dintr-o călimară. Și călimara e aproape goală. Nu a mai rămas prea multă cerneală. Poate doar pentru câteva foi..."
Se opri brusc pentru că își dădu seama că cineva se așezase pe banca lui. Continuă să își privească jurnalul ca și cum ar fi citit în continuare dar de fapt era foarte perturbat de persoana care alesese tocmai banca lui. Trase cu coada ochiului către picioarele intrusului. Intrusă, nu intrus. Botine de piele maro, ciorapi negri, fustă gri tricotată, mulată, lungă până pe gambe. Sau poate fi un bărbat care preferă alt stil vestimentar, gândi zâmbind mulțumit de propria glumă. Își ridică privirea. Era o femeie. Căuta ceva în geantă dar se opri și se întoarse parțial către el, îl privi direct ridicând o sprânceană arcuită inchizitor deasupra unui ochi albastru care îi trimise fiori. Își dădu seama că rămăsese cu zâmbetul tâmp de mai devreme întipărit pe față și o privea deja de secunde bune. O să creadă că sunt nebun. Poate o să se mute pe altă bancă și îmi dă pace. Chiar, de ce s-o fi așezat fix pe banca mea? Nu e așa aglomerat azi. Se fâstâci încurcat, o salută scurt din cap, ridicând bărbia și strângând ușor din buze. Ea nu îi răspunse, își întoarse atenția către geantă de unde scoase în cele din urmă un sendviș. Mușcă din el cu poftă de câteva ori. După o vreme i se adresă fără să îl privească.
- Ceva interesant?
- Poftim?, răspunse el.
- Cartea pe care o citești.
- Ah, nu e o carte. E un, ăă... o agendă. Verificam niște notițe.
- O agendă cu notițe. Practic, un jurnal. Cine mai scrie jurnale în ziua de azi? Eu sunt Ana, zise ea și îi întinse cotul, zâmbind.
- Lucian, zâmbi și el întinzând propriul cot. E noul salut la modă după pandemie, așa-i? Se poate și cu piciorul dar ai mei sunt plini de noroi, așa că mai bine cotul.
Ea mușcă o gură mare din sendviș apoi își ascunse cu o mână gura încă plină și îi răspunse.
- Scuze, mi-e foarte foame.
Vru să mai adauge ceva dar se opri, ridică o mână către el indicându-i cu degetul index să aștepte că nu a terminat tot ce are de zis apoi mestecă repede dând din cap voios stânga-dreapta încercând să se grăbească. Când termină se întoarse către el și privi întrebător către jurnal.
- Deci? Repet întrebarea. Ceva interesant?
Pentru o clipă se gândi să îi răspundă evaziv dar surprins de provocarea ei se lăsă stârnit și hotărî să îi răspundă cât mai direct:
- Am ajuns într-un punct al vieții când simt nevoia unei schimbări pentru că nu sunt mulțumit de drumul pe care sunt acum. Îmi dau seama că am trăit greșit până acum și încerc să aflu care sunt motivele și ce ar trebui să schimb. Și mă ajută dacă scot toate aceste gânduri din cap si le pun pe hârtie. E defect profesional poate. Să planific pe hârtie lucrurile. În orice caz e ca o perspectivă dintr-un alt unghi.
- O, wow. Ok. Nu mă așteptam la asta, râse ea. Mă așteptam la ceva mai banal legat de cotidian de genul ce ai mai făcut în ultima săptămână. Tu erai adânc pierdut în exerciții de astea de planificare existențială și eu te-am deranjat cu senvișul și întrebările mele.
- Nici un deranj, m-ai întrebat, ți-am răspuns. Cu nu mult timp în urmă nu ți-aș fi răspuns așa. E unul din lucrurile pe care vreau să le schimb la mine. Să fiu mai puțin evaziv sau sarcastic și mai mult precis și direct.
- Cum ai fi răspuns?
- Probabil aș fi zis ceva de genu "lucrez la lista pentru moș Crăciun". Asta te-ar fi făcut poate să mă întrebi dacă am fost cuminte și discuția ar fi virat spre flirt. Dar nu asta vreau. A flirta este un fel ocolit de a întreba despre sex. Și nu e o întrebare care mă interesează acum.
- Ce te interesează atunci?
- Păi de exemplu: de ce te-ai așezat fix pe banca mea? Sunt atâtea bănci în parc.
- Banca ta? Ha! S-o crezi tu. E banca mea. Aici îmi mănânc sendvișul în fiecare zi la prânz de când m-am mutat în oraș. Ce cauți tu pe banca mea, întrebă ea arătându-i cele trei cuvinte scrijelite pe lemnul vopsit?
"Banca lui Ana"
- Ha, ha, râse el cu poftă. Știi că nu ai voie să faci asta? E vandalism, se prefăcu el siderat!
- E stilul meu. Să marchez lucrurile și locurile. Astfel devin ale mele. Uneori fac asta cu o atingere blândă alteori le scrijelesc adânc, zise ea simulând o privire încrâncenată.
- Ok, mă dau bătut, e banca ta. Te rog să nu scoți un cuțit din geanta aia, mai zise râzând.
- Rândul meu. Înainte să continuăm discuția asta vreau să te întreb ceva personal.
- Mai personal decât ce scriu în jurnal, încercă el o glumă?
Ea nu răspunse și îl întrebă pe un ton serios:
- Ai cumva gânduri suicidale?
- Wow, ce direct. Nu, nu cred. M-am gândit destul de mult la viața mea în ultima vreme inclusiv la ce am nevoie să schimb în ce mi-a mai rămas din ea. Dar nu pot să zic că am vreo intenție să o scurtez. Dacă îmi permiți să fiu la fel de direct, de ce întrebi asta?
- Vreau doar să știu dacă are rost să vorbesc cu tine. Nu vreau să intru în detalii. Cineva foarte drag s-a sinucis mai demult. Mi se pare un gest foarte egoist și până la urmă un fel foarte nepoliticos de a pune capăt oricărei viitoare comunicări. Deși eu încă îi vorbesc doar că nu îmi mai răspunde.
- Poate e încă acolo undeva și te ascultă, zise el și de îndată ce rosti cuvintele stomacul i se strânse realizând ce clișeu rostise.
Ea îi zâmbi îngăduitoare fără să îl judece și îi zise:
- Nu cred în lucrurile astea. Într-un Dumnezeu sau mai mulți. Nu cred nici în viața de după moarte. Cel puțin nu așa cum e ea imaginată de religiile mainstream. Sunt doar povești create de oameni pentru alți oameni. Dar eu nu cred în ele. Eu am propria mea teorie. Propria mea religie dacă vrei.
- Ok, m-ai făcut curios. Nici eu nu sunt foarte religios dar poate doar pentru că nu am găsit încă religia potrivită.
- Cred că lucrurile sunt mult mai simple și mult mai complicate în același timp. Cred că trăim o singură dată cu adevărat și felul cum trăim contează. E foarte important să trăim bine. Să adunăm amintiri fericite și să marcăm în bine viețile altora și ale noastre. Pentru că atunci când murim e tot ce ducem cu noi. Cred, sau vreau să cred, că atunci când murim, în momentul ultimelor tresăriri ale creierului, timpul nostru care este relativ la ceea ce trăim noi se dilată infinit. Și în acest timp, infinit pentru noi, putem iarăși exista într-o formă specială. Nu mai putem trăi. Dar putem re-trăi. Iar ceea ce re-trăim e reconstituit din bucăți ale vieții noastre, din amintiri. Dacă am trăit mai mult rău: vină, resentimente, egoism, ură și altele asemenea, atunci este iad. Dacă am trăit mai mult bine și am adunat momente de iubire, iertare, generozitate, blândețe, atunci este paradis. Și într-un caz și în celălalt suntem singuri. Cei de care ne-am despărțit nu ne pot însoți pe acest ultim drum. Fiecare are propriul drum. Asta nu înseamnă că o variantă a lor pe care noi o recreem din crâmpeie nu poate fi cu noi. În acel timp nesfârșit putem fi cu oricine am cunoscut în timpul vieții dar sunt doar o reconstituire din amintiri. Și mai cred și că e destul. Poate părea o minciună dar cred că e destul adevăr. Până la urmă cât adevăr e în însăși realitatea pe care o percepem acum? Prezentul e subiectiv, amintirile sunt doar ceva mai mult. Iar o moarte eternă în care retrăim amintirile este absolut subiectivă. O cădere nesfârșită în sine. Ei, ce părere ai? Nu promite foarte multe religia mea. Nu cred că o să prindă la mase. Dar cine știe, ești printre primii care participă la o predică.
El nu zise nimic. Era contrariat și ușor speriat de vorbele intrusei cu părul roșu de foc și ochii albaștri de gheață care pusese stăpânire pe banca lui, pe conversație și, parcă, pe însuși gândurile lui cele mai intime. Avu pentru o clipă un reflex religios, o reminiscență din copilărie poate. Se întrebă dacă nu era chiar un înger care i se arătase ca să îi indice calea de urmat. Își alungă repede gândul ăsta și își aduse aminte că era ateu și doar din politețe folosea formula nu foarte religios. De ce aveau un impact atât de mare cuvintele ei? Poate pentru că erau cumva o concluzie la propriile frământări? Era doar o coincidență sau cineva sau ceva hotărâse să îi pună împreună în după amiaza aceea însorită de toamnă?
- Îmi place. Cred că sunt pe punctul de a fi convertit.
- Super! Am să creez un nou cult: religia awesome a Anei aka RAAA!, exclamă brusc imitând un sunet de leu și izbucnind apoi în râs. Ok, poate mai lucrăm la nume dar tu poți să fii unul dintre apostoli. Cu aură și tot ce trebuie. Bonus pentru early investing. Lucian e practic Luca. Deci ai deja nume de apostol. Destinul ne-a adus împreună să salvăm omenirea de religiile toxice.
Au râs amândoi cu poftă și au continuat să planifice în glumă noua religie care trebuia să salveze omenirea până când un nou intrus i-a întrerupt. Un pui de pisică apăruse de nicăieri și mieuna insistent la picioarele lor.
- Cred că avem un nou enoriaș, glumi ea.
- Eu cred că mai degrabă a mirosit sendvișul.
Ea rupse în bucățele ultima parte de sendviș și le etală pe o frunză galbenă. Pisicul alese cu grijă doar bucățelele de salam. Îl priveau amândoi cum mănâncă și toarce satisfăcut în același timp.
- Nu putem să îl lăsăm aici, o să moară de frig, se îngrijoră ea.
- Îl iau eu cu mine. Am să îi zic Montezuma. Un nume regal pe măsura apetitului și pretențiilor.
- Sună prea pompos. Mai bine... Matei. E numai bun pentru un al doilea apostol.
El aprobă dând din cap și culese pisicul. Acesta se cuibări în brațele lui și închise ochii. Ea îl privea înduioșată și îl mângâia din când în când cu câte un deget. Rămaseră așa o vreme, respirație lângă respirație, apropiați și tăcuți în adorația pentru grămăjoara din brațele lui. La un moment dat ea se desprinse. Pauza se terminase. Își aranjă puțin lucrurile în geantă, apoi îl îmbrățișă scurt și fugi spre ieșirea din parc. Nici nu își luaseră la revedere. Se ridică și el cu pisicul încă în brațe dar nu apucă să reacționeze. Ar fi vrut să îi ceară numărul. Se gândi să alerge după ea dar nu voia să sperie pisica, plus ar fi arătat foarte bizar fugărind o femeie prin parc cu pisica în brațe. Rămase ușor descumpănit și nedumerit. Pe cât de brusc apăruse în viața lui, pe atât de repede dispăruse. Începea să se gândească dacă existase cu adevărat sau și-o imaginase. În cele din urmă se îndreptă și el spre casă. Când ajunse la apartament îi pregăti o farfurie cu lapte lui Monti. Acesta se trezise din somn și se instalase fără probleme pe canapea. Când își dădu jos paltonul descoperi o carte de vizită.
