Eram convinsă de pe atunci că acei oameni care resping muzica clasică apriori vor găsi poate o deschidere în această direcţie ascultând aceste CD-uri pe post de muzică ambientală şi vor prinde astfel gustul unui gen muzical pe care cea mai mare parte a publicului îl cunoaşte prea puţin. În paralel, aveam să constat un fenomen aparent paradoxal. Cu excepţiile de rigoare, există o largă categorie de intelectuali, reprezentanţi ai uneia sau alteia din ramurile culturii, care în materie de muzică au gusturi cât se poate de diverse şi prezintă o teamă maladivă în faţa muzicii clasice, pe care de cele mai mult nu o înţeleg şi, în consecinţă, nu o acceptă.
Bune pentru a fi folosite şi ca un fel de "medicament" pentru aceste persoane, am descoperit pe piaţa românească – mai târziu decât mă aşteptam, este adevărat – o serie de CD-uri care se apropie de ceea ce văzusem eu promovat cu o vreme în urmă la televizor.
Cea mai impresionantă dintre acestea este colecţia intitulată extrem de plastic Cele mai iubite 150 de piese clasice. Trecând peste titlul uşor simplist, trebuie să recunosc că selecţia realizată pentru cele şase CD-uri este gândită după cele mai stricte reguli ale marketing-ului şi poţi descoperi aici lucrări de la Mica serenadă de Mozart la Aria de Bach, de la Ave Maria de Schubert la Primăvara din Anotimpurile de Vivaldi, de la Dansul săbiilor de Haciaturian la Bolero de Ravel, în interpretări viabile.
Chiar mai aproape de ceea ce ştiam eu se găseşte colecţia numită Pace şi armonie (la titlurile care poate sună bine în engleză, dar mai puţin convingător în română, editorii cred că ar trebui să se mai gândească). Cele trei ore de muzică selecţionate în aceste albume au într-adevăr ca numitor comun o anume stare de meditaţie pe care o pot induce ascultătorului. Primul album conţine prelucrări orchestrale după teme clasice celebre, precum Clar de lună de Debussy sau Lebăda de Saint-Saens, cel de-al doilea muzică ambientală, iar al treilea chiar sonorităţi ale naturii neprelucrate, pe care fiecare şi le poate "importa" astfel în sufragerie, pigmentând sonor canicula cu sunetele captate în "pădurea în zori de zi" sau cu "muzica mării".
Mergând mai departe, descoperim o a treia colecţie, care defineşte o atmosferă şi mai specială. Titlul românesc este Sunetele păcii interioare, iar în cuprins descoperim cânturi de sorginte gregoriană, care pentru cultura noastră preponderent ortodoxă sună cu atât mai straniu şi totuşi captivant.
Rămân convinsă că aceste CD-uri editate (de Reader's Digest) după o reţetă ce funcţionează în întreaga lume pot reprezenta atât o eficientă soluţie de autoeducare pentru cei care consideră încă muzica clasică o... necunoscută, printre alte zone ale culturii către care aspiră, cât şi o şansă de a-şi completa cultura pentru cei care sunt la curent cu tot ceea ce e "trendy" în materie de literatură, teatru, film, plastică şi nu numai, dar în materie de muzică se refugiază în zona stilistică ilustrată de Omul cu şobolani sau Luna amară. Ceea ce nu e rău. Dar poate că nu e suficient.