- Sunt născut în Braşov, mi-am făcut studiile în România - atât şcoala, cât şi conservatorul - am plecat la Londra unde am studiat printre alţii cu Yehudi Menuhin, cu Henryk Szering, Nathan Milstein si alţii apoi, după ce am obţinut mai multe premii internaţionale la Londra, Viena şi Paris, mi-am continuat studiile în Statele Unite cu renumiţii profesori Joseph Gingold şi Dorothy Delay. După o perioadă în care am fost concert-maestru al Operei din San Francisco am înfiinţat o orchestră de cameră în Indianapolis, iar de mai bine de 20 de ani sunt profesor la Universitatea din Illinois, una dintre cele mai mari universităţi americane, unde predau vioară, muzică de cameră şi diferite alte cursuri. În prezent menţin o bogată activitate concertistică care mă duce pe patru continente, o discografie care este în mare parte, aş putea să spun, concentrată asupra muzicii lui Enescu şi Bartok. În plus am înregistrat lucrări de virtuozitate, am încurajat compozitori români să scrie pentru mine, iar cercetările şi pasiunea mea pentru George Enescu s-au fructificat în descoperirea şi reconstruirea mai multor lucrări valoroase cum ar fi Capriciul român de George Enescu, reconstruit împreună cu distinsul compozitor Cornel Ţăranu. Am publicat de curând şase volume de lucrări inedite de George Enescu descoperite şi reconstruite de mine, lucrări care sunt înregistrate şi pe disc. În vara aceasta am organizat deja a patra ediţie a unui festival internaţional de muzică de cameră, intitulat Cetatea muzicală a Braşovului.
- Pentru că sunteţi originar din Braşov aţi fondat acest festival în oraşul natal. Cum a evoluat el de-a lungul ediţiilor de care a avut parte până acum?
- Dacă la început era, să spunem, o încercare de a atrage publicul meloman braşovean în perioada estivală şi avea un caracter oarecum eclectic, deci încercam să captăm toate aspectele repertoriului universal, pe măsură ce s-a dovedit că publicul ne răspunde cu interes, am început să ne gândim la anumite teme pentru acest festival. Anul trecut, bineînţeles, fiind anul Enescu, tematica a fost George Enescu şi am reuşit să prezentăm chiar şi lucrări în premieră. Anul acesta iată că ne concentrăm asupra a doi compozitori aniversaţi în 2006, Mozart si Bela Bartok, cel care a făcut atâtea pentru muzica românească. În fiecare an am avut o combinaţie între artişti români şi străini, pentru mine ideea unui astfel de festival fiind tocmai îmbinarea talentului mondial cu cel românesc, prezentându-l publicului braşovean. Mi-am dorit ca acest festival să se adreseze unui public cât mai larg şi mai ales tinerilor. De aceea, în afară de muzica clasică şi de cameră am introdus seri de jazz, seri folclorice, seri de poezie şi recitare, am avut şi o seară de arii de opere, aşadar încerc să atrag cât mai mult iubitori ai muzicii şi ai culturii.
- Cum se împacă organizatorul de evenimente muzicale - şi în România şi în Statele Unite cu interpretul - cu muzicianul care este implicat şi în propriile proiecte artistice şi în cele în care este organizator?
- Cu multă dificultate. Pentru că trebuie să jonglezi practic, să porţi foarte multe pălării în acelaşi timp... Pe de altă parte, pe măsură ce lucrurile devin tot mai dificile parcă îmi creşte şi energia şi într-un fel mă hrănesc din acest vârtej, plăcerea devine tot mai mare şi fac toate aceste lucruri cu pasiune.
- Marea majoritate s-au dezvoltat frumos şi sunt în locuri şi poziţii prin care contribuie la viaţa muzicală a comunităţilor respective. Fie că au pătruns în orchestre sau la rândul lor au devenit profesori, au devenit soli buni ai culturii române. În momentul de faţă, cred că este o întâmplare, dar nu am studenţi români. Majoritatea sunt din Coreea, China şi Japonia. De curând am susţinut însă un curs la Tescani, în acel minunat loc care a fost reşedinţa de vară a familiei Enescu, unde am ascultat mai mulţi studenţi români, dintre care unii foarte talentaţi, care şi-au exprimat un viu interes de a studia în Statele Unite. Sper să reuşească şi sper să-i pot sprijini.
- Profund legat de numele lui Enescu, în ultimii ani aţi avut mai multe iniţiative legate de numele marelui compozitor român petrecute şi în afara graniţelor României...
- Trebuie să vă mărturisesc că de mai bine de 30 de ani de când cânt pe scenele lumii, aproape că nu a existat program în care să nu includ o lucrare enesciană. Dacă la început acest lucru era privit de publicul american ca un element exotic, să spunem, acum aceste lucrări au început să intre în rândul lucrărilor cu valenţe şi îndrăznesc să cred că într-o anumită măsură toate acestea se datorează şi eforturilor mele... În afară de acest efort permanent, am organizat mai multe simpozioane, festivaluri Enescu, fie la Universitatea Illinois, fie la New York, chiar anul trecut am avut un simpozion şi un festival dedicat muzicii lui Enescu la New York, dar poate cea mai importantă realizare în acest domeniu de care sunt foarte fericit a fost premiera americană a operei Oedip, anul trecut în octombrie în America, spectacolul având loc în marea sala de concerte a Universităţii din Illinois, unde Enescu însuşi venea în ultimii ani ai vieţii să predea.
- Vorbeaţi despre un disc care s-a editat în America pentru această producţie...
- Discul a şi apărut şi a intrat în circuitul comercial. Tot atunci, spectacolul cu Œdipe s-a difuzat şi la radio în Statele Unite, în paralel am organizat şi un simpozion dedicat mitului oedipian şi impactului său, la care au participat personalităţi din cultura americană şi printre alţii şi Andrei Serban. Acest eveniment marchează un moment important în recunoaşterea lui George Enescu.
- Revenind la activitatea interpretativă, care ar fi discurile care v-au jalonat cariera?
- Aş începe chiar cu prima înregistrare pe care am făcut-o cu Sonata a III-a de Enescu şi Sonata pentru vioară solo de Bartok din 1985. Iată că au trecut mai bine de 20 de ani de atunci. Un alt moment care mi s-a părut definitoriu pentru stadiul la care mă aflam a fost un disc de virtuozitate care se chema Violon diabolique. Un alt disc pe care l-am realizat cu o plăcere deosebită a fost cel al integralei lucrărilor pentru vioară de George Enescu, pe care l-am înregistrat în compania inegalabilului Valentin Gheorghiu şi a Filarmonicii din Bucureşti, sub bagheta lui Cristian Mandeal. De curând a apărut un nou disc, de data aceasta integrala lucrărilor pentru vioară şi pian de Bela Bartok, pe care l-am înregistrat împreună cu colaboratorul meu Ian Hobson şi nu în ultimul rând discul pe care l-am înregistrat chiar în această vară pentru Editura Casa Radio, cu lucrări inedite de George Enescu, împreună cu pianista Ilinca Dumitrescu.
- În octombrie, imediat după ce mă întorc dintr-un turneu în Taiwan urmează acest turneu în Statele Unite ale Americii care va include concerte la Symphony Center la New York, la Chicago şi la Universitatea din Illinois. Acest proiect care mie îmi este foarte drag şi care m-a ajutat mult să învăţ lucruri noi care mi-au folosit atât în interpretarea muzicii enesciene, cât şi în cea a lui Bartok, a început chiar la Tescani, în casa lui Enescu, unde am întâlnit-o pe muzicologul Speranţa Rădulescu, un om care şi-a dedicat viaţa relaţiilor muzicale cu lăutarii şi folclorul român. De mult voiam să investighez acest domeniu, simţindu-l foarte aproape prin studiile care le-am realizat asupra muzicii enesciene, de exemplu şi împreună am alcătuit un proiect din toate regiunile reprezentative ale ţării. Am făcut cunoştinţă astfel cu nişte oameni minunaţi, care mi-au devenit colaboratori şi prieteni. Relaţia cu lăutarii, aceşti oameni pasionaţi, dedicaţi muzicii, a fost o experienţă încântătoare, care mi-a dat o senzaţie de împrospătare prin entuziasmul pe care ei îl au faţă de muzica pe care o cântă. Discul realizat împreună cu ei s-a bucurat şi se bucură în continuare de un mare succes nu numai în România, ci şi la BBC, unde în mod frecvent se difuzează selecţii din el, sau în America. Ca urmare, am făcut deja turnee la Stockholm, am mai cântat la Bucureşti şi ne-am întâlnit din nou la Braşov. Este o muzică de înaltă virtuozitate, o îmbinare a muzicii lăutăreşti cu abilitatea mea ca muzician clasic de a mă adapta, de a o face accesibilă poate şi publicului de muzică clasică din lumea întreagă.
- Cum treceţi de la relaţia cu lăutarii români la cea cu mari muzicieni din zona clasică. Există un limbaj comun? Există o zonă puternic diferenţiată?
- Până la urmă, în esenţă, relaţia este cu oamenii. Iar dacă mă înţeleg cu oamenii, limbajul comun fiind muzica, lucrurile merg de la sine. Aşa că nu văd o diferenţă între acestea două, pentru că muzica îngemănează sufletele cu adevărat. Practic astfel mi-am creat noi prietenii. Fie că era un prieten colaborator din Japonia, China sau cei pe care i-aţi menţionat, ceea ce ne leagă este dragostea faţă de muzică şi plăcerea de a face muzică împreună.