Coronavirus e în trecut, măștile sunt în trecut, distanțarea socială, dezinfectarea preșurilor de intrare în case sunt, toate, în trecut. Ce e însă în prezent sunt, în continuare, înjurăturile din trafic, spiritul Crăciunului cu "du-te-n morții mă-tii", înghesuiala cu datul din coate și toate toate care-au revenit la normal. Nimic nu s-a schimbat. Mă refer la enclava mea bucureșteană. Nimic. Ne batem la fel pentru un loc de parcare, ne scuipăm la fel pentru un semafor, ne băgăm tot ce-avem în ei de curieri și ne asezonăm pentru câteva zile mașinile cu nasuri de Moș și cornițe de ren. În adâncuri nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic. Eu cred c-o să mă descurc. O să reușesc să integrez acest verb românesc în existența mea diurnă, gândindu-mă din ce în ce mai mult la o retragere într-o parte liniștită a continentului. Dar copilul meu ce face? O fi ea la fel de rezistentă ca mine la țărănia care o înconjoară? La discuții pe ton ridicat, la silabe nazale, la exprimări abjecte, la demonstrații de cocoșisme de la tot felul de "vedete", de la tot felul de "influenceri" ratați, la propaganda slinoasă de mass-media, la gropile din București, la prostul gust? Nu știu... nu știu să răspund la asta. Și nu știu ce ar trebui ca într-adevăr să se schimbe ceva. Nu știu ce pandemie ar stârpi gândacul românesc. Ăla care vorbește tare-n avion, ăla recognoscibil de când te-apropii de terminal, ăla după care știe toată Europa de unde vii și-și țin buzunarele mai cu grijă.
Evident că aceste rânduri vor fi citite de oameni care au aceeași părere ca mine, de oameni din bucla mea. Dar tare mi-ar plăcea să fim mai mulți. Să fim mai mulți care să sancționeze, care să amendeze, care să cizeleze, care să educe, nu din postura de erou civilizator ci mai mult prin puterea exemplului.
Tot prin puterea exemplului am încercat să spun într-un film - Marocco - lansat în 2022, cam ce cred despre comunicarea între oameni. Este un film în care tot prin puterea exemplului mi s-a arătat cum poate cineva să tragă pentru tine atunci când tu nu mai ești în stare. Am mai spus-o, o mai spun și o să spun asta ori de câte ori am ocazia: "Acest film, realizarea lui și tot ce s-a întâmplat cu el se datorează producătorului lui, Miruna Berescu". Povestea a început în anul de grație 2020, când ar fi trebuit să începem filmarea. Doar că tatăl meu a murit cu puțin timp înainte (puteți citi despre asta aici), iar pandemia a început, culmea, fără să anunțe pe nimeni. Și recunosc, că în momentele alea, am vrut să renunț. Nu știu cât mai puteam gândi coerent. Omul care a dus greul, omul care nu s-a oprit, omul care s-a luptat și cu mine și pentru mine a fost ea - Miruna. Iar în anul 2022, filmul nostru a ieșit la publicul românesc. Am avut o mare bucurie, o mare împlinire, un mare zâmbet în suflet. Și mulțumesc tuturor care mi-au fost alături în această călătorie. A fost foarte frumos. Aș lua-o de la capăt oricând.
Come on, 2023.
*