Mi-au apărut fire de păr alb, uneori îmi simt genunchiul stâng cum scârțâie, am avut prima mea criză lombară, mă trezesc dând sfaturi nesolicitate și sunt convinsă că am dreptate chiar și atunci când nu am toate datele problemei. Am detestat mereu oamenii care le știu pe toate, sunt convinși de dreptatea lor și sunt momente în care mă transform în ei, de parcă cineva vrea să mă arate cu degetul, să-mi spună că sunt ipocrită și să-mi aducă o oglindă în care să mă forțeze să mă uit, ca în Avarul lui Molière pe care l-am văzut în 2022 la Craiova, unul din zecile de drumuri pe care le-am făcut cu trenul.
"Îmbătrânim și n-avem decât două variante - să fim nesuferiți sau înțelepți", mi-a zis asta Ștefan cândva și am ales să nu gonesc copii din fața blocului când se strigă unul pe altul sub geamul meu și m-am gândit că nu-mi ajunge timpul să citesc tot ce-mi doresc să mai citesc, să văd toate filmele alea pe care nu le-am văzut la timpul lor, să călătoresc în toate locurile în care aș fi vrut să ajung.
Anul ăsta am fost în Oslo și-am căutat toate cadrele din Oslo, 31 august care mi-au rămas întipărite în minte de-a lungul ultimilor 10 ani, un vis mai vechi pe care mi l-am îndeplinit cu prețul unor dureri de genunchi. Și într-o zi am să ajung și în Kutaisi, să văd cadrele din What Do We See When We Look at the Sky?.
Moni, tu ai zburat vreodată?
Nu am zburat, dar într-o zi am să o fac - acum că am aflat că oamenii pot face asta.
Am decupat din vara asta amintiri pe care acum încerc să le așez ca într-un puzzle, un răsărit la Festivalul Shakespeare 2022, un altul în Plimini, Othello al lui Koršunovas și prezența lui Robert Lepage la Craiova, TNTul cu toți oamenii din jurul lui, 3 zile de Șaraimanic și-un alt vis împlinit, întâlnirile de la TIFF 2022, interminabilele discuții în nesfârșitele nopți de vară, despre vise și frici și o lume mai bună pe care toți o vrem, dar fiecare diferit.
Lumea din jur ca un roman, cu personaje care merită fiecare povestea lui și happy end-ul la care a visat, oameni care-și spun poveștile, cine-ar citi cărți doar cu finaluri fericite, clișee de cinema, ne e teamă de bine și frumos - duc spre finaluri dramatice, cu chin vin lucrurile alea bune, așa ne-au învățat, așa vrem să trăim.
Am citit vara asta Nu te găsesc pe nicăieri a Laurei Ionescu și-am înțeles, ca un văl care ți se ridică de pe ochi, era acolo rana dar nu puteam să o ating, asta fac pentru noi romanele, și filmele, și muzica, și teatrul. De Profundis, de Oscar Wilde, ajuns la mine în cel mai frumos mod posibil, o poveste de dragoste eșuată, o căutare și suferință, trebuie să ajungi acolo jos în groapa neagră ca să visezi spre vârfuri, anul 2022 a fost anul scrisorilor, cu asta a început.
Fac poze ca să nu uit.
Le derulez pe ecranul telefonului încercând să trag concluzii, așa facem toți la final, fie că e an sau viață. Articolul ăsta e tot un pretext, mi-am citit poveștile din anii ce-au trecut și n-am recunoscut-o pe cea care le-a scris (2021, 2020, 2019).
Pe-o străduță îngustă din Cannobio un cuplu pășește fără grabă, sunt fericiți și soarele e blând, e 1 ianuarie 2022 și-o viață nouă plină de planuri în față. În februarie 2022 e frig și umed în Berlin, Les Passagers de la Nuit face ca totul în jur să pară mai blând și mai bun, "de ce-ați ales chiar filmul ăsta?", "pentru a-i face pe oameni să se îmbrățișeze mai des", la Bordeaux era înnorat și ploua des, Andrei mi-a spus că oamenii încă-și mai scriu scrisori și își trimit vederi, aveam să mă gândesc mai des la asta în vară, când m-am uitat des și lung la cutia poștală, o scrisoare care n-a mai ajuns, un pretext pentru un drum luat de la capăt.
Imagini de la Cetate, magnolii în fața teatrului din Craiova, un Gopo pentru Another Round, Aida mea și universul ei, Oedip Rege la Craiova, cu Teleșpan la Cluj, Alcarràs în parcul de la Iulius, la Haugesund am fost la prima mea petrecere într-o biserică și am văzut Close al lui Lukas Dhont pe un ecran mare, cu Mikhaël Hers pe străzile din Cluj, cu Ana pe scările teatrului, plaja din San Sebastian, cu Vlad la Nea' Mărin pe terasă. Un mesaj despre "oameni și rădăcini" pe care l-am trimis mai departe acolo, în Nord, acasă, cine mai scrie azi poezii pe bilete la cinema, cel cu care te-am înlocuit, mă ierți, îl voi înlocui pe el la rându-i.
Zâmbim tâmp dintr-o poză, într-o oglindă de lângă-o canapea pe care o pisică se întinde leneș, ne e frică și ne chinuim, azi am eu curaj și pentru tine, tu trebuie doar să-l accepți, îți simt inima cum bate, o sală friguroasă de cinema, un apus pe Dunăre, o noapte în biblioteca lui Sergiu, un univers și o lumină pe tavan, o liniște care apasă.
"Ce bine e în poze, lângă tine! Eu m-aș veseli și n-aș mai pleca dacă nu m-ai ține tu în poza aia pe după umăr." - Cristian Popescu.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)