Nici măcar cu mine, iar noi ne certăm des, și nu tocmai frumos.
Mi-a luat cu ambele mâini și mi-a fost teamă să ripostez ca nu cumva să-mi ia mai mult, mai ales în zilele în care am crezut că nu mai am ce da. Și au fost multe, și întunecate, și dacă cineva m-ar fi învățat cum să le uit, aș face-o acum. Cum nici să mă lupt nu mă învățase nimeni - deși furie aveam. Așa că m-am retras în apărare, mi-am construit scuturi, am așteptat să plece și iată-mă la final, cu luptele pierdute dar încă în picioare. Trebuie și asta să fie o victorie pe undeva.
Mi-a luat aproape tot ce mai aveam din familie: pe mamaia, cea lângă care mi-am trăit copilăria și fără nici un avertisment l-a luat pe tata. Cu multă cruzime mi-a luat iluzia iubirii și uneori am crezut că-mi ia și sufletul și-l aruncă într-o groapă adâncă unde nu e nimic. Dar am supraviețuit.
Deși am refuzat mereu ideea asta, pentru că mi s-a părut mereu că a fost aruncată în Univers fără nici o nuanță, am înțeles că familia este cel mai important lucru în viață, deși de cele mai multe ori fugim de ea. Până la urmă tot la ea ne întoarcem încercând să ne găsim "acasă", orice ar mai însemna asta pentru fiecare dintre noi. Pentru că acasă e tot mai greu de găsit în lumea mea. Primul meu gând când a murit tata a fost că sunt prea tânără să nu mai am părinți și bunici, eu abia începusem să-mi înțeleg rădăcinile, și-atunci ceva s-a rupt brusc și nimeni și nimic nu va mai putea construi acolo un pod spre casă. Despre gândurile de după nu știu să vorbesc și poate nu toate gândurile trebuie răstălmăcite în cuvinte, înțelese diferit de fiecare, așa cum ni se întâmplă tot mai des astăzi.
În 2020, cu ocazia unei pandemii care ne-a dat viețile tuturor peste cap, m-am întors întâmplător la Cioran - am găsit în biblioteca lui Sergiu o ediție din '91 din Lacrimi și sfinți. Nu amintesc detaliul ediției din snobism, ci pentru copertă, o ilustrație cu o icoană la care aveam să mă întorc anul acesta într-un moment în care eram furioasă pe tot și toate.
"Încercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști? Se pare însă că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinți au intrat ele în lume; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului. Aș vrea să văd o singură lacrimă înghițită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze."
Cioran n-avea însă cum să mă ajute mai târziu, când m-am supărat și pe icoane și pe sfinți și chiar și pe lacrimi, când eram furioasă și-am ajuns pe canapeaua lui Teleșpan, care m-a întrebat cum mai e relația mea cu Dumnezeu și l-am anunțat că "suntem puțin certați în perioada asta", iar Adina mi-a răspuns candid din bucătărie, în timp ce tăia niște murături: "Care a început?" și-am râs pentru prima dată cu poftă și-am fost recunoscătoare Universului pentru oamenii care au rămas în viața mea. Mult mai puțini după anul ăsta, dar cu atât mai valoroși. Am înțeles - și nu a fost ușor - și că oamenii tind să fugă când e greu, pentru că nu știu, nu pot sau nu vor. Și e ok să fie așa, chiar dacă doare. Și nu ești obligat să-i ierți pe toți, e ok și să rămâi supărat că nu ești sfânt și poate nu vei fi niciodată.
Dar n-a fost doar despre durere și n-aș vrea să fiu nedreaptă cu 2021.
Mi-a adus-o pe Laura mai aproape, mi-a adus seri de vară pe prispă la Dorohoi, dimineți pe malul oceanului în San Sebastian, nopți lungi cu stele în curtea lui Cătălin de la țară, o seară cu Tibi pe terasa lui din Madrid, o zi cu Bibi în San Lorenzo de El Escorial, o seară lungă de povești cu Flori într-un apartament din Madridul în care mă voi întoarce, o noapte la Sadu cu prietenii, seri în bucătăria Aidei sau pe canapeaua lui Teleșpan, o petrecere în livadă la Breaza, plimbări pe malul Dunării la Cetate sau în căutarea lui Decebal la Porțile de Fier, un drum până la Tulcea cu Mara și Tea, serile acasă cu Ariel, Jazz in the Park cu Oanele mele la Cluj, cafelele din Sibiu, un drum cu Alex prin Valea Aurie cântând după 20 de ani "Liberă la mare", un final de an în Como.
În 2021 am fost pentru prima dată mulțumită de o prezentare de care am fost terifiată, în 2021 am văzut pe ecran mare Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? / What Do We See When We Look at the Sky?, am făcut din imposibil posibil, Alexandre Koberidze a venit la TIFF și după filmul lui și-al nostru am alergat cu el prin Cluj să prindem finalul la Druk / Another Round în Piața Unirii și-am avut un moment de bucurie, erau mii de oameni și Ștefan zâmbea și el fericit, banca aia și-o bere în mână era o definiție nescrisă a împlinirii și-am simțit din nou bucuria. "Deși înțeleg cum a făcut lucrurile, la final tot este ceva ce nu pot să-mi explic", a spus el și așa e, poate nu trebuie să ne explicăm tot, poate că trebuie să le luăm așa cum vin și să ne bucurăm de ele, sigur că putem. "Dacă există miracole, trebuie să existe și reversul lor", tot el a zis-o, ce întâlnire în ce moment miraculos!
La final de 2021 am regăsit recunoștința, o mulțumire pe care n-aș avea cum să o aduc suficient celor din jurul meu, prezenți lângă mine în anul ce a trecut, cu întâmplările lui bune și rele, cu ce a luat și ce mi-a lăsat.
"Ne facem bine unii pe alții, atât ne-a mai rămas", așa mi-a zis Sergiu când a murit tata. Și, ca de obicei, a avut dreptate.
Anul ăsta mi-a dat puterea de a scrie cele de mai sus. E și asta o victorie pe undeva.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)