Anul în care mi-am trăit vârsta aceasta este anul în care copilul meu a înțeles că uneori am nevoie să plec de acasă, dar "mami se va întoarce întotdeauna, indiferent cât de mult timp și cât de departe va pleca". Și am plecat. Cu un geamantan uriaș plin cu frici, scenarii dintre cele mai înspăimântătoare, cu planuri gândite până în cel mai mic detaliu care de multe ori m-au ignorat și și-au văzut de drumul lor. O oră - două, o zi - două, mai multe chiar, am învățat din nou să merg singură pe stradă, să găsesc magistrala potrivită la metrou, să găsesc trenul meu pe peron, am învățat că trebuie să ne fie dor, că este bine să ne fie dor, că ori de câte ori mă voi rătăci voi găsi întotdeauna drumul către casă. Că povestea mea și a copilului meu de 24 de ore din 24 împreună a ajuns la final și putem merge mai departe către o nouă poveste.
O poveste în care și-au făcut loc Bărbatul fără cap, volumul de proză scurtă cu care am debutat în primăvară și toate bucuriile care au venit împreună cu el; Seaside Stories, un spectacol de teatru magic la care au lucrat toată vara regizorul Radu Afrim (da, acel Radu Afrim, încă nu îmi vine să cred!) împreună cu trupa de actori și echipa tehnică a Teatrului de Stat Constanța și din care face parte și textul meu Toți cerceii din Vamă; unul dintre cele mai mari festivaluri literare din Europa, FILIT Iași, la care am fost invitată să particip în toamnă și care a însemnat cinci zile alături de oameni mai frumoși decât am sperat eu vreodată să întâlnesc și lângă ei alți și alți oameni pe care i-am cunoscut în toate călătoriile pe care mi-am făcut curaj să le primesc.
Cu naivitate, m-am entuziasmat și am crezut că pot recupera într-un an tot ceea ce am pierdut în aproape trei. Le-am văzut din nou pe multe dintre femeile care am fost și de care mi-a fost atât de dor, de care aveam atât de multă nevoie. Doar că deseori s-au dovedit a fi doar năluci, contururi de păsări închipuite care mă mințeau că mă apropii de țărm. Și nu mi-am dezlipit privirea de ele ignorând ceea ce se întâmplă lângă mine, uitând să mă bucur cu adevărat de călătorie. Mi-am dorit drumuri drepte, doar că nici o mare nu poate fi lină la nesfârșit, fără valuri care să te mute de la un punct cardinal la altul nu ar fi mare. Am vâslit, am obosit, am vâslit din nou chiar dacă tot ce îmi doream era să mă opresc, să plutesc în tot timpul care mi-a rămas furioasă pe mine că am îndrăznit să cred că voi înțelege până la urmă să citesc o hartă.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta nu am învățat să citesc hărți, le-am transformat în bulgări de hârtie și linii drepte, curbe perfecte, săgeți și semne despre care habar nu am ce înseamnă care s-au înghesuit unele într-altele și abia atunci am înțeles că nu există un singur țărm, că fiecare dintre cele pe care voi ajunge este fix cel de care aveam nevoie. Că fiecare dintre ele este acasă. Că indiferent cât de departe voi pleca, va exista un drum înapoi. Că voi găsi mereu nordul indiferent de cât de capricioase vor fi marea pe care vâslesc și cerul care o cuprinde.
42 de ani cu două puncte. Mă voi întoarce întotdeauna acasă.
*