Ianuarie
Mă trezesc și nu sunt nici mai rea, nici mai bună decât anul trecut. Dă-le-ncolo de liste și dorințe și bullșitul cum că anul ăsta o să învăț o limbă străină și mă apuc de chitară și o să citesc cincizeci de cărți. În prima zi a anului n-am reușit decât să mă trezesc cu o mahmureală mare cât China și cu o singură dorință: vreau ca anul ăsta să fiu obosită. De muncă. Dar cred că n-am precizat asta în rugăciune. Așa că iată-mă pe 27 decembrie 2022, obosită. O oboseală stranie a unor lecții care mă fac să scriu despre anul ăsta atât: 2022, o anatomie a dorului.
E 18 ianuarie. N-am apă caldă. Deloc. N-am căldură. Deloc. Iarna își agață gerul într-un minus infect, pe care-l urăsc, pentru că mie nu reușește să-mi fie cald. Pare un start extraordinar: două castinguri luate (Universuri paralele și Casa de la țară). Ce contează? Ce contează că dorm cinci ore pe noapte și fac naveta București-Constanța în fiecare zi, deja de 10 zile? Ce contează că am creierul vraiște? Ce contează că mănânc senvișuri proaste de la OMV și car într-un termos ieftin sutele de cafele care-mi limpezesc somnul? Ce contează că motorina e al dracului de scumpă (și încă nici n-a început războiul)? Am autostrada și muzica mea bună. Am gânduri care-mi umplu creierul. Am visuri împachetate în liniște. Am douăzeci și patru de ani și forță de muncă cât un uriaș blând.
E 18 ianuarie, nouă dimineața și tata mă sună. Tata nu mă sună aproape niciodată, în niciun caz dimineața. Eu mă plâng de frig și nesomn, el nu plânge, deși ar avea toate motivele să o facă. Urmează una dintre veștile zdrobitoare ale căror curs nu poți să-l modifici. Vești care-ți faci palmele zdrențe. Vești care nasc o muțenie surdă. Vestea care conține moartea unui om. Care nu mai vede soarele în dimineața asta. Sunt terminată. Tac enorm. Tac cât n-am tăcut niciodată în viața mea. Tac, ca să nu plâng. Mă urc în mașină, merg la repetiții, îmi înghit toate cuvintele și tot plânsul. Rezist până seara. Am nevoie să plec acasă. Radu mă ia în brațe și-mi zice du-te. Și mă duc, habar n-am cum ajung, habar n-am cum târșâi viteza minimă a unei mașini prin întuneric, să mă feresc de orice pericol. Atâta ar mai trebui, să pățesc și eu ceva. Ajung acasă. Plâng kilograme de lacrimi și nu vreau să mă ridic din pat. Dar nu pot. Am o navetă București-Constanța de făcut, nu vorbesc cu nimeni despre asta. Dorul spumegă în creieri. Nu pot să renunț la dor, e tot ce mi-a mai rămas. Doliul pe care nu-l ții la timp, nu-l mai ții niciodată, de ce îmi răsună fraza asta în cap?
Februarie, martie, aprilie
Zile întregi în care, pe drumul spre înainte, peticit c-un război care îmi îngheață sângele în vene și o lună greoaie ca un ger cosmic, realizez că tramvaiele nu s-au oprit. Că oamenii merg la muncă în continuare, un copil plânge pentru că vrea o înghețată, un băiat sărută pe frunte o fată cu mult mai scundă decât el, în vitrina unui magazin o doamnă probează o pereche de pantofi roșii, șoselele spumegă a mașini, viața merge înainte. Zile întregi în care nu știu să pun cricul planetei, s-o opresc în loc, așa că pedalez. Zile întregi în care tot felul de dobitoci mă scot din sărite, mă presează, mă-nghesuie în decizii pe care nu reușesc să le iau și-mi vine să mă opresc și să urlu că sunt tristă, sunt al dracului de tristă și-mi cer dreptul la tristețe. Nu fac asta, nu e treaba nimănui să-și pună universurile pe avarii, doar pentru că mie mi-a murit motorul. Așa că pedalez. Pedalez regândind tot ce contează cu adevărat. Pedalez în gol dorul. Pedalez stresul și neputința. Pedalez spre repetiții, doar că pedala se transformă în accelerația pe care apăs zdravăn, pe autostrada soarelui. Uneori pedalez înapoi, îmi cade lanțul și trebuie să mă opresc. O iau de la capăt. Mereu.
Mai-Iunie-Iulie
Când am impresia că am înțeles ceva despre viață și lume, ceva se-ntâmplă cât să-nțeleg că n-am înțeles nimic. Și e bine așa. Ar fi cumplit ca până la douăzeci și cinci de ani să fi învățat tot ce era de învățat. Iată-mă, iarăși, cu bagajul la ușă. De data asta urmează să plec la Cluj, pentru o lună și jumătate. Acu' un an am dat un casting cu Tompa Gabor. Niciodată nu beau înainte de un casting, doar că fusese ziua mea, și-am băut, nenică, până la trei dimineața, și am vorbit despre teatru și am tăcut despre teatru (și atunci mi-a plăcut cel mai mult), și am râs cu nemiluita și când am ajuns în garsonieră, era o căldură care mi-a făcut somnul zdrențe. Am moțăit până la șase dimineața, m-am trezit să fac o baie-n mare, m-am machiat în baia de la Barissimo, mi-am pus o pălărie și m-am dus la casting. Bronzul îmi înmoaie cearcănele, arăt destul de bine. Tot ce-mi amintesc e că la un moment dat, am cântat ceva de la Maria Tănase. Slavă Domnului că vocea îngreunată de tutun și răgușeală a sunat mai bine ca niciodată. Și-n fine, iată-mă după un an, aflu că am luat castingul pentru Prometeu'22.
Nu mă încânta atât de tare să plec o lună într-un alt oraș, dar futu-i, dacă nu acum, atunci când? Am auzit o grămadă de lucruri - numai de bine, de foarte bine - despre actorii de la teatrul maghiar din Cluj, m-am pregătit, am căutat pe google translate cum se pronunță numele lor, dar trebuie să recunosc că un pic mă sperie și am emoții. Cum o să fie să lucrăm cu ei? Când credeam că lista prieteniilor s-a încheiat, c-am pierdut ce-am avut de pierdut și am câștigat ce-am avut de câștigat, se-ntâmplă să-i cunosc pe oamenii ăștia. Și să vorbim într-o engleză-română-maghiară-slovenă și să bem și să râdem și să repetăm în toate limbile. Și să ne-nțelegem fără niciun efort. Și să nu ne plictisim unii de alții. Și să abia așteptăm să ne revedem. Și să plângem când se termină.
În timpul repetițiilor, primesc un telefon de la mama. Iarăși. O veste care mă termină. Vestea care conține moartea unui om. Mai plâng un pic. Nu pot să plec din Cluj, nu pot să merg acasă. Mi-e dor de familia mea. Mi-e dor mereu. Dar viața merge înainte.
August
Alex pleacă în junglă și nu avem voie să vorbim. Deloc. Alex e și prietenul meu cel mai bun și mi-e tare greu să-mi regândesc traseul unor zile care nu-l conține. Poate că anul ăsta e un an al dorului. Mi-e dor constant de oameni. Un dor care-mi arde scalpul și mâinile. Un dor de oameni care nu mai sunt, un dor de ce-ar fi putut să fie, un dor de oameni care pur și simplu nu mai sunt prin preajmă, un dor de liniște infinită, un dor îmbrăcat în cinci sute șapte mii de forme. Învăț să trăiesc cu dorul. Învăț să alerg. Învăț să stau. Îmi fac bagajul, iarăși, și valiza e ușoară ca un fulg. Așa se-ntâmplă când e plină de costume de baie și eșarfe colorate, șepci și pălării, maiouri minuscule și pantaloni scurți. Seaside Stories. Un spectacol în care marea ne ține de cald în cele mai deprimante ierni. Țin minte totul și nu țin minte nimic. Dar țin minte o cameră de hotel cu așternuturi albe, în care am dormit azi noapte pentru că eu nu am unde să mă spăl. N-am apă caldă. Mă trezesc și realizez că repetiția are loc pe plajă. La Corbu. Cafeaua cu vanilie mi se topește pe limbă. În oricâte feluri ar fi teatrul, oricât de rău sau de bun, cine dracului mai merge la muncă pe plajă? Și face baie într-o apă caldă ca la boiler? Și e plătit pentru asta? Și se bucură al naibii de tare? Mi-e dor de Alex.
Septembrie, octombrie
Vrei să fii soția mea?, într-un saivan la amiază, printre gemete dulci ale oițelor mele dragi, un bărbat scoate un inel din niște converși portocalii. Da. Și da-ul conține tot ce vreau să-ngrămădesc în alte cuvinte de prisos. Da. Da. Da. Deschidem o sticlă de vin de țară și ascultăm Pasărea Colibri. Și aș da totul, totul, totul, și locul meu din rai, ca viața mea întreagă să fie o zi de mai. Nu știu ce formă o să ia înaintele meu, dar te-agăț în el ca într-un cuier de lemn. Să nu uit să mă bucur. Uite o zi în care nu uit. O împachetez în amintire și-o îndes într-un buzunar imaginar de deasupra inimii. Mă întorc înapoi la teatru. Am premieră în câteva zile. E bine. Și când nu e, o să fie. Binele își împachetează conjugările la toate timpurile. A fost, este, va fi.
Decembrie
Mă chinui să scriu despre anul ăsta. Scriu și șterg, pentru că vreau să scriu doar de bine. Nu reușesc. Poate pentru că nimeni n-a știut să scrie binele, fără un strop de rău. Poate pentru că nimeni nu știe să facă binele, fără să fi făcut rău. Poate pentru că binele nu știe să existe în absența răului. Poate pentru că atunci când e bine, uiți că ți-e bine. Și te pomenești într-o zi, în mijlocul străzii, uitând cât ți-e de bine, că cineva te pocnește din senin, în moalele capului. E răul fără de care uităm să ne facem bine.
2022. Crăciunul nu e la fel și nu o să mai fie niciodată. 2022. Se ia un bulgăre de dor și se îngrămădește pe artera dreaptă a inimii. Gerul rotund congelat blochează căile respiratorii, de-aia, te pomenești că n-ai aer, nu poți, nu știi să mai respiri. Bulgărele se rostogolește în nostalgie. Nu mai doare la fel de tare, sau dacă doare, e o durere dulce-amăruie. Bulgărele se topește din ce în ce mai tare, cât să te lase să continui, să mergi înainte. Bulgărele s-a topit de tot, într-o apă uriașă care curge din firul de păr numărul o mie șapte sute șaizeci și cinci, către pasul numărul un milion. Bulgărele e dorul care nu trece niciodată. Dar din când în când se topește în certitudinea că viața merge înainte. Pentru că orice s-ar zice, viața n-a știut niciodată să meargă înapoi.
2022, scurtă anatomie a dorului.
*