Retrospectiva anului... mi-a rămas mică, așa cum îmi plăcea adesea să îți spun, călătorindu-ți prin sinapse, sobru, intim și prea rațional, cum adesea îmi spuneai tu, iritată și pe ton de reproș, că fac.
Dar aș putea să o rezum, simplu, așa: înainte și după tine. Orice alt mod ar fi ba desuet, ba (prea) rațional, ba chiar siropos și în definitiv, mincinos.
Da, mi-ai marcat anul, de netăgăduit. Și poate și viața pentru totdeauna. De ce spun asta? Pentru că adesea, în astfel de momente, de cumpănă, mă întreb "Va mai conta peste 5 ani ce simți / crezi / vezi / trăiești acum?". Și adesea, în propriile noastre momente de cumpănă, de tensiuni cumplite, mi-a tot revenit întrebarea asta în minte. Acum îi pot răspunde, lucid și calm, că da.
Înainte de tine aveam liniște, dar îmi lipsea acel ceva, greu de definitiv, dar omniprezent în viețile noastre rutinate. Scriam asiduu și începusem să fiu remarcat, apreciat; partea profesională de asemenea, mă bucura și mă făcea să sper la mai bine. Mă închisesem în bula mea. Ermetic (un cuvânt folosit iar de tine adesea în a mă caracteriza), stoic, aproape fericit. Nu foarte multe de descris, dar îmi trăiam viața într-un ritm alert, adaptat realității și contextului și mult de trăit. Aș putea spune chiar că nu eram pregătit pentru și nici doritor de ce urma să mi se întâmple. Per total, primele 4 luni din an au fost fructuoase. Până la urmă îmi îndeplinisem un vis, pe care încercam să mi-l trăiesc așa cum am încercat să fac și în viață: demn, liber și dând 100% din tot ce pot.
Și ai apărut tu. Vie, extrem de frumoasă, mare fană a ce scriu. Un pic... măritată. M-ai înecat în complimente constituite într-un delir admirativ, folosind tot timpul cuvinte mari, grele, al căror sens știai foarte bine că îl voi recepta ca atare, cântărind greu în tot ce a urmat. Făcând promisiuni pe care știai încă dinainte de a le itera că nu ți le vei ține, într-o pledoarie a absurdului pe care doar idolul tău, Freud, ar fi luat-o în serios. El și cu romanticul incurabil din mine, aparent... Ca la poker, ai mers all-in, da. De la prima mână, dar la cacealma, pentru că nu aveai mai nimic. Și, la final, ți-am dat cu sec, banii mei, viața mea, toate erau deja, demult, de la început, pe masă. Nu ți-ai arătat cărțile. Ai preferat să furi tot ce era acolo și ai fugit.
Știam că e ceva în neregulă, din prima zi. Știam că, dacă nu trișezi, cel puțin joci la cacealma. Dar mi-ai propus să jucăm pe dezbrăcate. Și am acceptat, punându-ți o condiție: să nu trișezi. Tu ai acceptat, tacit ce-i drept. Ar fi trebuit sa te pun să îmi dai în scris; nu că ar fi contat pentru tine, dar măcar aveam ce să îți arăt, ulterior, când m-ai fi acuzat că rescriu istoria, negând că ai fi făcut-o vreodată.
Dacă știam, de ce am acceptat, la rându-mi? Pentru că am recunoscut însemnătatea momentului. Din pur egoism, ai putea spune tu. Intuiam că îmi vei marca anul, dacă nu chiar viața. Am înțeles în privirea aceea a ta, din acea zi, în mașină, că îmi voi încălca principiile, voința, sentimentele, propria rațiune. Și că nu voi avea niciun cuvânt de spus, în toată treabă asta. Că eram deja într-un roller-coaster, nu mă mai puteam întoarce din drum, era deja prea târziu, deși părea prea devreme. Că fix atunci mă îndrăgostisem de tine și că abia peste o lună o voi fi realizat. Și așa a și fost, iată.
Au urmat nopți, în careul în care mă îngrămădiseși forțat, în care arhetipul meu de femme-fatale, soție ideală și iubită perfectă erau principalul tău obiect de joacă. Eu le vedeam genuin în tine, tu le jucai precum face un actor pe scenă, întorcându-te de fiecare dată, somată și de soțul gelos și ireverent, acasă. Baudelerian și aproape dostoievskian.
Au mai fost și multe nopți în care m-ai lăsat singur, chiar și când îmi scriai sau te auzeam în telefon (încă îți ador vocea). În care mă simțeam abandonat, al nimănui. Fără scop și fără perspective, doar îndoieli și propriile gânduri care, inevitabil, se învârteau, toate, în jurul tău, gravitând și atrăgând cu sine multă neîncredere. Alea în care nu ne vedeam și știam că ești cu el, cu oricine, singură, dar nu cu mine. Sau cele în care eram certați, nu mai dădeai un semn cu săptămânile (sau ca acum, cu lunile), aruncându-mă într-o stare de profundă disperare, pe care știu că o cunoști, chiar dacă din cu totul alte motive, foarte bine.
Astea au fost, cantitativ, mult mai multe decât cele de mai sus. Dar cine le mai ține socoteala acum?
Dar asta a fost, totodată, viața mea, timp de 6 luni, zi de zi, noapte de noapte, cu tine. Pe care am pus-o gaj pentru promisiunea eternității unei vieți fericite, în iubire, alături de tine. Cu care am murit de gât, de fiecare dată când am cerut să o materializezi, așa cum eu la rândul meu o tot făceam, în fiecare zi. Am crezut în tine, tot timpul. Și în prezumpția ta de nevinovăție. Aceste 6 luni când și cine mi le dă înapoi, iubito?
Desigur, nu suntem la tribunal, nu te judecă nimeni. Decât poate conștiința. Eu unul o am pe-a mea, i-am suportat judecata și am scăpat cu o sentință minoră. Bătut de soartă suficient, frânt și cătrănit. Dar tot timpul de bună credință. Autentic, genuin, îndrăgostit pe bune și lulea. Asta să îmi fie condamnarea, un etern și oarecum penibil romantic, un venetic care vede dragoste unde ea nu mai există demult. Un Don Quixote suprem supus al unor cauze pierdute. Blamat tot timpul, în special de obiectul dorințelor lui, dar dispus să își dea și ultima suflare pentru Dulcineea (sau Andreea) lui.
Însă ceilalți au tot făcut-o. Și în caracterizarea lor am regăsit, eu cel care atât de des te scotea din sărite cu rigiditatea lui, la fel de netăgăduit, că tu nu ai fost cine pretindeai că ești. Că mă pot agăța de ce numești tu iubire pentru o seară. Poate chiar pentru o aventură frumoasă, ca o ploaie călduță de vară. Dar nu pentru o viață întreagă. Că Paler și Freud, Nichita și Frida Khalo pot fi prieteni, amanți dar nu și soți. Că unu și cu unu, fac adesea trei, nu tot unu.
Vezi? Inițial, în primele noastre săptămâni îmi tot spuneai, admirativ, că asta cauți la un bărbat. Lăsând la o parte disocierea, că vorbeai ca o femeie liberă, single, am înghițit și gălușca asta, că ai ce să înveți de la mine, deși nu ai și arătat-o, ulterior. Iată, cât de multe lucruri am învățat eu de la tine. Atât cât mi-ai permis să exist în viața ta, dar, oh, mult mai mult, după ce m-ai expulzat din ea.
Întrucâtva, te înțeleg, să știi. Trebuie.
Ai încercat, în felul tău, cum ai putut mai pur, să mă iubești. Să îmi faci loc în viața ta haotică și fără sens. Meandrând printre traumele și dependențele tale, jonglând cu timpi scurți, cu orgolii mărunte și mize personale poate greu de gestionat de altcineva sau altfel decât așa cum ai făcut-o, cu viziune sufletească distorsionată de timp și de obiceiuri toxice, intuind anevoios drumul spre mine. Dacă aș fi un tip un pic mai puțin rafinat și nobil, aș putea spune chiar că am ajuns să te admir, la rându-mi. Pentru inteligența ta nativă știi că mereu te-am admirat oricum. Nu asta ai și vrut? Să lași o urmă? În timp, în viața mea, în inima mea? Să "impactezi"? Complimentele mele, doamnă. Ți-a reușit.
Felul în care ai ales să o faci? Da, clar că a durut enorm. Încă doare. M-ai șocat, negativ de cele mai multe ori, în mod repetat, pe parcursul celor 7 luni cu tine. Momentele le știi prea bine.
Dar nicicând atât de brutal, de apocaliptic și de urât ca în ziua în care m-ai părăsit definitiv. Ai vrut să te răzbuni? Regreți acum că ai făcut-o? Nu cred, nici una, nici cealaltă. Ți-a fost frică și ai acționat impulsiv, ca de obicei. Am fost prea mult, prea repede, prea autentic pentru tine. Schimbarea de care aveai nevoie și care a venit când nu erai pregătită să o faci. Și ai trecut la fapte, pregătind totul pentru ultima, marea ieșire din scenă. Teatral, dramatic, cu mult corason, zvâc și ură, așa cum mă obișnuisei, dar pe ușa din spate, când cortina încă nu fusese trasă; și doar pentru că ți se păruse ție, pentru a nu știu câtă oară, că începuse Doamna Grasă să cânte. O metaforă... doar mă știi...
Din lașitatea de a-ți accepta propriile greșeli față de mine și incapacitatea frustrantă de a înțelege la rându-ți că nu mă vei putea transforma în cățelușul servil cu care fusesei obișnuită de o viață ai ales să îmi plâng eu în pumni o viață, să mă arunci în hăurile depresiei profunde, mai degrabă decât să suferi tu, chiar și cu mine alături; și cei pe care îi lăsai în urmă, pentru o vreme. Chestiune de caracter, în definitiv...
Dar o să spui acum, cum ai mai făcut-o, că desigur, așa te percep. Drept o altă nenorocită, peste care am dat și am greșit, dar fără vină proprie. Că așa am să le povestesc și celorlalte femei care inevitabil vor mai apărea în viața mea. O femeie fără suflet, care devorează bărbați la micul-dejun, preț de o cafea și o țigară. Eventual și un sandwich luat din OMV, într-o duminică.
Nu, iubire. Ți-am mai spus că nu regret nimic din ce am trăit împreună. Absolut nimic, nici măcar momentele dureroase. Nu te urăsc și nici nu îți doresc răul, oricât de mult te-ai străduit să mă convingi și în definitiv, să te convingi de asta. Povestea noastră, așa cum a fost ea, îți aparține în aceeași măsură în care mi-am făcut-o și eu să fie a mea.
Dacă ea ar fi un contract, jos, la disclaimer, în litere mici ar scrie "Ambii parteneri își arogă atât drepturile de a recede oricând de la prezentul, cât și meritele pentru cum acesta a fost implementat și constituit". Păcat ca ai uitat că eu așa am interpretat relația noastră, în cheia asta, de la bun început.
Ai reprezentat lumea mea, motivul de a respira (și de a mi se tăia respirația, deopotrivă), autoarea zâmbetului tâmp cu care mă trezeam dimineața pe fața și mai tâmpă; la un moment dat.
Iar eu te-am făcut la rândul meu, să te simți mai femeie decât a reușit vreodată ăla la care te-ai întors acum sau va mai reuși vreodată alt bărbat să o facă.
Dar mai important de atât, am încercat (și eșuat, probabil) să îți dezgheț un suflet împietrit, rece, singuratic; să te fac să simți pe propria piele și cu fiecare pulsație a carotidei ce înseamnă să fii iubită, adulată, respectată și tratată așa cum se cuvine, într-un cadru..., cât am putut de sănătos, date fiind circumstanțele. Asta e "moștenirea" mea. Pe care ți-o las acum în grijă.
Te vei descurca, așa cum poți tu mai bine, să o duci mai departe în viața ta. Singură sau împreună cu un alt bărbat, îți doresc să îți găsești fericirea pe care cu atâta ardoare și uneori disperat, am încercat să ți-o ofer. Și să poți să simți din nou, acum că știi să recunoști sentimentul, ce ai simțit și cu mine.
Fiorii aceia pe șira spinării, ca niște ace, la un cuvânt al lui mai drăgăstos, fluturii nebuni din stomac, când se aproprie ora întâlnirii voastre, simțurile amorțite și plăcuta neliniște pe care o simți la întâlnirea atingerii lui, pe pielea ta fină, perfectă. Un paradox, ținând cont de ce ți-am scris mai sus, dar tu ești obișnuită să navighezi paradoxuri, mai bine decât oricare alt om întâlnit în viața mea vreodată. Te vei descurca, sunt convins. Să ai grijă de ea, că de tine știu că ai destulă.
Știu tot, acum. De aia mi-a luat atât să îți scriu. Plus că șocul pe care mi l-ai provocat a creat daune iremediabile și îl resimt și acum, când îți scriu aceste rânduri, așa că să îmi scuzi întârzierea în... reacție.
Ai avut dreptate. Nu am mai întâlnit și nici nu voi mai cunoaște o femeie care să mă iubească (spuneai tu), așa ca tine (spun eu) niciodată probabil. Cum spuneam, mereu foloseai cuvinte mari...
Sper că ești mulțumită și satisfacția acestui sentiment să te ajute, pe viitor. Poate, într-o altă lume, mai îngăduitoare ideii de noi, am fi fost fericiți și în ziua de azi, împreună. Nu vom ști niciodată, pentru că doar una avem. Iar eu încerc să nu îmi bat joc de a mea. Și poate asta a fost, în definitiv, problema mea de fapt, cine știe?
Te respir și acum prin toți porii, îmi lipsești masiv, iremediabil și pentru totdeauna, dar acesta nu e un mesaj de reconciliere, ori împăcare. Nu te vreau înapoi, pentru că știu ca va fi la fel, pentru că nici nu cred, realistic vorbind, că ai fost a mea, pe deplin, vreodată. Sau că ai vrea să fii vreodată. Ce vreau e un "closure" pe care nu mi l-ai acordat. Vreau să te știu bine, în absența mea. Și vreau să închid și eu un capitol al vieții mele (sau poate doar câteva file din el), ca să pot să îmi continui și eu viața, în absența ta. Vreau să pot să am nepoți și să le povestesc lor, nu viitoarelor partenere, cum funcționează legile fizicii.
Că am întâlnit o femeie remarcabilă, capabilă să oprească timpul în loc pentru noi, în egală măsură în care putea să îl accelereze, îmbătrânindu-mă în 6 luni cât alții în 6 ani, în același spațiu-timp.
Și că nu mi-e rușine cu asta, pentru că e minunat să iubești așa și doar astfel ajungi să înțelegi și să dai un sens vieții. Și că am iertat-o, de nenumărate ori, din fix aceleași motive. Și că vreau să pot să privesc mesajul ăsta peste 5, 10, 15 ani, cu aceeași liniște cu care te priveam adânc în ochii ăia irezistibil de mari și de verzi și îți jurăm iubire sinceră și necondiționată, pentru veșnicie. Eu cu asta voi rămâne.
Te sărut pentru pe cât mai curând,
Vlad al tău
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)