Hieroglife. Despre tirania textului și zona de confort - 2022

Începuse FNT 2022^[i], când am auzit la radio un interviu cu un regizor, mereu echilibrat, care m-a surprins cu formularea "tirania textului". Era excedat de această tiranie, drept care a creat un spectacol cu un aport major al coregrafiei. Bine, m-am gândit eu, dar dansul este demult un ingredient semnificativ în teatrul românesc. Așa cum muzica este. Așa cum proiecția video a ajuns adesea la un nivel fascinant de creație. Fără a se milita contra textului. Sincretismul este la baza multor reușite. Am zâmbit imaginându-mi un coregraf exasperat de tirania mișcării, un dirijor exasperat de tirania sunetului.

Acum, când scriu acestea, îmi apare sub ochi o pagină din Ionesco (Descoperiri) și zâmbesc imaginându-mi-l perorând aprins: "Așadar, am ceva de spus. Am încredere că regizorul va fi purtătorul respectivei mărturii. Însă regizorul la modă nu mai ține deloc cont de acest lucru. Mărturia mea nu îl interesează. Vrea să vorbească despre mărturia lui. O poate face, dar nu ca regizor. Nu are decât să se facă autor. [...] Ține cu orice preț să mă împiedice să mă exprim, pentru a exprima astfel ce îi convine lui. Pentru a exprima ori pentru a dezexprima."

Și mă gândesc cum și dramaturgul a fost în aceeași postură "la modă", în înțelesul profund al termenului. Pentru că arta impune "moda", succedarea unor viraje spectaculoase în parcursul prin epoci. Orice ar zice unul și altul, oricât de întemeiat, schimbările, metamorfozele se succed inconturnabil. Artistul se plictisește de formele prin care s-a exprimat, oricât de meșteșugit. Va cere forme noi. "Treplev c'est moi" o poate spune orice artist care se respectă. Problema, îmi pare mie, este de a avea luciditatea încadrării unei schimbări în dimensiunea reală a evoluției, a perenității, a unor repere.

Am ajuns din nou la Iași, în urma unui concurs de împrejurări dintre cele care mă fascinează. Am răspuns invitației Teatrului din Botoșani, de a trimite, premergător premierei lui Andrei Măjeri, cu Eroine^[ii], în baza unor epistole ale lui Ovidiu, pe care tot el le-a tradus admirabil (ah, farmecul textului!), scrisori din propria biografie. Am trimis din scrisorile mamei către tata, în plin război. Integrate în proiect, aceste semne venite din toată țara, au constituit un imbold suficient de a porni la un drum pe o diagonală a țării. Și, cum se leagă lucrurile, a fost parte din călătoria inițiatică tată-fiu. Imaginându-mi că am oprit la o veche cunoștință, la Mircești. Ori întorcând mașina când un cal pe malul unui iaz a fost un semn pentru un tribut către Afrim. Întâmplarea a făcut ca a doua zi după premiera de la Botoșani să fie premiera ieșeană a lui Purcărete, Antonin Artaud. Familia Cenci.^[iii]

Norocos am fost o viață-ntreagă! Cu un an în urmă, ajungând la Iași pentru premiera Antonellei Cornici - Ivan^[iv] la Teatrul din Stejar -, am prins și premiera lui Purcărete, Plugarul și moartea^[v]. Atunci am stat în primul rând, absorbit în fabuloasa imagine creată de Andrei Cozlac. Acum, la Cenci, am stat în penultimul rând, chiar estompându-mă, un strop, spre a-i înlesni lui Albert unghiurile dorite pentru fotografiile care decupează o suită de-a dreptul expozițională din magica lume creată de Purcărete și Buhagiar. Acolo, în fundul sălii, percepeam greu sunetul, vădit venind din depărtare, una spațială și una temporală. Și târziu a venit confirmarea^[vi] de a fi chiar vocea regizorului, vocea zeului, auctorială. O voce care și-a găsit și un trup, al Mălinei Lazăr, care s-a integrat perfect creației unui personaj, bufonul, care spune adevăruri incomode. Ei bine, aici m-am oprit eu. În primul rând pentru că opțiunea emiterii unor citate din teoria lui Artaud îmi vine în față, punând pe plan secund tot universul creat în baza acestei 'geneze'. Și mi-am atins o limită.

Eram îndrăgostit de teatru și am rătăcit ca Ulise, am simțit evul cel nou adus de Ubu Rex cu scene din Macbeth, dar am și călcat strâmb, nedumerit de ceea ce a urmat. Am avut nevoie de un dram de ghidare și un declic biografic pentru accesul pe alt plan al receptării. Tot cu Purcărete, la Noaptea de la spartul târgului^[vii] (tulburătoare insistența lui Orsino - Valer Dellakeaza - de a trece prin ușa cea strâmtă). Apoi am putut să scriu despre spectacolele sale. Până la Faust^[viii], unde îmi pare că o cronică e doar un semn nesemnificativ, "dacă pot zice așa - și iată ca zic". La Plugarul și moartea trebuie să revăd, trebuie să pot zăbovi în acel univers, și încă ar rămâne detalii de netrecut. La Antonin Artaud. Familia Cenci, fără a revedea, am de spus doar atât: univers magic marca Purcărete, reacție vizavi de manifestul lui Artaud și, mai presus de toate, frământarea mea vizavi de această alegere a regizorului. Mai ales asumându-și propria rostire. Dincolo de referința teatrală, dincolo de ce se poate broda despre universalitatea caracterelor umane evocate... Ce e în sufletul lui Purcărete? Un om pe care l-aș asculta vorbind despre lumea ca lume.


Și, desigur, când te poticnești de ceva, chiar de treci mai departe, nu uiți. Artaud m-a intrigat. De fapt, mai puțin el - ca orice artist, a simțit enorm și a văzut monstruos -, cât creditul teoretic ce i s-a acordat.

"E mai important să înlăturăm, înainte de toate, supunerea teatrului față de text și să regăsim noțiunea de limbaj unic, la mijlocul drumului dintre gest și gând". "Ne vom descotorosi de superstiția teatrală a textului și de dictatura scriitorului".

Tirania textului e veche.

Desigur, noi, azi, la zeci de ani distanță, nu mai avem percepția de atunci, nu știm teatrul de atunci. Artaud imaginează o modalitate de expresie opusă dialogului în cuvinte. Să ne inspirăm din hieroglife. Să fie acesta un pas înapoi?

"Nu e vorba să suprimăm cuvântul articulat, ci să dăm cuvintelor aproape aceeași importanță pe care o au în vis."

O, dar noi abia de reușim să ne înțelegem prin cuvinte, prin multe cuvinte, cum am putea să comunicăm prin vis?

Și, totuși, s-a făcut și asta. M-am reîntors la volumul Arta teatrală, datorat, din 1975, Mihaelei Tonitza Iordache și lui George Banu. Uluitor, prezentul nostru reproduce tot ce era, deja, inventariat atunci.

"Va dispărea străvechiul dualism între autor și regizor, înlocuiți fiind de un fel de Creator unic, căruia îi revine dubla responsabilitate a spectacolului și acțiunii." Da, s-a împlinit visul lui Artaud. Dar, ca la toate manifestele radicale, ca la toate profețiile și legiferările viitorului, realitatea a curs altfel, cu alte nuanțe, cu alte sensuri.

"Noi suprimăm scena și sala, care sunt înlocuite printr-un fel de spațiu unic, fără nicio îngrădire sau barieră, care va deveni teatrul însuși al acțiunii." Oedip Rege^[ix] construit de Declan Donnellan la Craiova transpune acest deziderat. Dar e construit din cuvinte. Sigur, trăim în epoca în care mesajul cere și o anexă, pentru precizări privitoare la varianta de înțeles cu care au fost încărcate anumite cuvinte. Încifrarea de care vorbea Artaud este, adesea, în exprimarea mundană. Iar operele de artă cochetează cu încuibarea a tot felul de coduri, încât pasionații receptori pornesc în aventura decriptării, fiecare atingând un nivel sau altul, după capacitate. Surpriză a fost, pentru mine, să regăsesc numele lui Steinhardt ca autor al traducerii manifestului lansat de Artaud. Uitasem de anii tinereții lui pariziene, cu toată exuberanța artistică epocii, proiectată la noi de intelectualul care, mai apoi, a trebuit să treacă prin marile încercări morale. Revenind la Artaud, mă gândesc că, probabil, așa funcționează lucrurile, lansezi un semnal de mare amplitudine, până la stridență, doar, doar, s-o produce un efect apropiat de normal. Poate că randamentul acțiunilor noastre atât poate să fie. Și eu mă duc, facil, spre stridențe.

Chiar dacă și Artaud a ținut să precizeze ce înțelege prin "cruzime", în manifestul său teatral, una, în fond, dominantă până la stranietate în Familia Cenci, e de notat că, în fapt, el n-a lansat manifestul cu ceea ce decretase, Cucerirea Mexicului.

Și poate nu era vorba de cruzime - îl poți imagina în dialog cu Cioran ("A savoir que la vie a menti quand elle nous a fait venir au monde et qu'elle ment en nous faisant croire qu'il y a un monde encore..." [scrisoare către Maurice Saillet]) -, ci de cruditate. De forța cu care nuditatea vieții poate deschide drumul spre suflet, spre rațiune. M-a impresionat mărturia lui Jean Gillibert, despre cum l-a văzut, la puțin peste 20 de ani, pe Artaud în ultima lui apariție publică, pe o scenă. Drama lui, ca individ, e copleșitoare, acoperind orice manifest. Și, pe fond, și el pleda, în felul său, pentru emoție.

M-a amuzat să citesc considerația lui Artaud, potrivit căreia picturi semnate de Grünewald sau de Hieronymus Bosch spun îndeajuns cât poate spune un spectacol. Pe firul acesta, sintagma "o imagine face cât o mie de cuvinte" a căpătat soliditatea unui șablon. Într-unul din dialogurile mele cu artistul Valentin Boiangiu, am primit și această mărturisire: "Îmi place să încerc să le vorbesc altora despre alte puncte de vedere și mi se pare că reprezentarea vizuală este cel mai eficace mod. Alții scriu. Am scris și eu, dar nu mai am încredere în percepția lucrurilor / ideilor prin text. Sau nu numai prin asta".

Da, se pare că citim tot mai pe diagonală. Și ne oprim acolo unde este cel puțin o imagine. Poate că da, ne întoarcem la hieroglife. Dac-aș fi pesimist, aș zice că e un pas înapoi.

Dar nu sunt. Cel mult am curajul fricosului. Și cer flexibilitate, așa cum, se pare, pozitiv sau negativ, am. Mă sperie apetența clamării necesității de a fi scos din zona de confort - alt șablon din exprimările timpului actual. Eu sufăr de sindromul personajului pe care-l evoc în motto: primul impuls e de a lua lucrurile la modul propriu. Ion Băieșu ilustrează savuros un asemenea comportament, ba încă plusează cu al altuia, legat de necesitatea acestuia de a avea parte de un exemplu pentru orice. Rezonez!

A fi scos din zona de confort (iau doar sensul peiorativ, nu cred că emițătorii vor să mă scoată din zona civilizată, conform definiției) mă irită și, ca în asemenea cazuri, rămân prizonier unei obsesii de perimetru redus, ratând orizontul major al mesajului unui spectacol. Am experimentat teatrul care ține să-mi explice lucrurile într-un fel, după o pravilă, eu simțind instant că am propria opinie, diferită, fără putința de a o exprima, într-un dialog real. Frustrarea anulează totul. Provocarea, cu cât e mai fățișă, cu atât acaparează orice alt demers. Cum, de exemplu, "RIP TNB" îmi pare că parazitează un spectacol^[x] care oferă mult mai mult. Așa cum "arta nu i artă" mă sperie. Și ce plăcut surprins am fost la Mamă^[xi], creația Marianei Cămărășan, când, emoționat până la lacrimi, am simțit cum textul, jocul, scenografia, se adresează și sufletului și minții, pe o temă universală, majoră, dincolo de povestea purtătoare. Da, acesta a fost spectacolul care m-a făcut să declar, poate la rândul meu teribilist: Așa este teatrul pentru mine.


Din tot ce am văzut în acest an, 2022. Atât cât am putut și am meritat a ajunge să văd. Bucuros de a fi din nou aproape de tineri actori și de tineri regizori. Am văzut un nou pas confirmat de regizorul Radu Tudosie (Sun Line^[xii]), am avut starea de grație în fața spectacolului Groapa de nisip^[xiii] al Biancăi Oprea. Am descoperit valențele regizorale ale Romaniței Ionescu (fascinant Ivanov), am descoperit trupa tânără și politica managerială a lui Cosmin Brehuță, la Târgu Jiu - și ce magie bine meșteșugită, pentru toate vârstele, în Toboșarul lui Radu Botar.

2022 a fost anul afirmării Costinelei Ungureanu (Femeia mării^[xiv], regia Andriy Zholdak), al maturizării prin roluri consistente, de tragedie, pentru Alex Calangiu (Hingherul din câine cu om. câine fără om^[xv], regia Radu Afrim, urmând ca în curând să-l vedem pe marile ecrane în rol principal, dramatic, sub bagheta lui Tudor Giurgiu) și pentru Claudiu Mihail (Oedip Rege, regia Declan Donnellan), a fost revederea cu magia rostirii lui Sorin Leoveanu (Richard al III-lea^[xvi], regia Bocsardi Laszlo), a fost reconfortanta imagine a nașterii unui nou reper pentru regie și profesorat, în persoana actorului Ionuț Caras.

Și, dacă am ratat, impardonabil, Zorba, propunerea Antonellei Cornici, am avut șansa de a-i cunoaște valențele didactice, prin cartea despre monologul în teatru, prin lecturile celor ce învață regie la Iași, pentru mărturiile dintr-un dialog pe care o ploaie de vară nu l-a putut opri. Așa cum ploaia de iunie nu a putut opri reprezentația în efemerul spațiu neconvențional al unei foste fabrici, a lui Richard al III-lea, sunetul ploii pe acoperiș potențând efectele. Într-un spectacol la care pasiunea mea pentru dialogul despre teatru a primit în dar gestul lui Florin Caracala, venit să se așeze lângă mine, întrebând și, cu delicatețea proprie, expunând o perspectivă care ar fi încă un argument în favoarea unei practici a discuțiilor aplicate pe seama fiecărui spectacol. Visul meu, pe care nu obosesc să-l depăn: întâlnirea celor doritori, într-un ambient colocvial, pentru dialoguri ilustrate cu imagini la obiect dintr-o scenă sau alta.

2022 se încheie cu o ancoră: Cristina Giurgea - dialog, dramatizare a unui roman, gândul la o repetiție deschisă - și Haricleea Nicolau - text de von Mayenburg pentru studenții săi.

Clepsidra se va întoarce, nisipul va curge. Limitele sunt scrise. Ori se rescriu. Hieroglife.

P.S.: 2022 m-a amprentat, de la bun început, cu un monolog din Conferința iraniană^[xvii], spectacol creat de Bobi Pricop la Sibiu. Primul vorbitor la acea conferință a ținut să ne explice că noi, oamenii, suntem programați doar să primim. De la obiecte la întâmplări frumoase, de la condiții optime pentru orice până la sănătate și noroc în viață. Dar că nu suntem deloc făcuți să dăm. O facem doar prin exercițiu rațional, prin educație, și chiar și așa, preferăm să alegem noi momentele în care să dăm, doar ce vrem noi să dăm. M-a pus pe gânduri. Am încercat să mă apropii de un strop de corecție la un colț. Tare greu...

(foto: Albert Dobrin)

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)