Spațiul vag

Oamenii au instinctul colonizării spațiilor, oricare și oricum ar fi ele, pentru că au stat de zeci de ori mai mulți ani în peșteri decât în obiecte construite de mâna lor.

Adăpost decorat cu simboluri - e definiția dată obiectului de arhitectură de către Robert Venturi. Potrivit acesteia, se califică și peșterile împodobite cu arta rupestră binecunoscută, de o măiestrie greu de egalat astăzi (aici), mai ales că, în ultimii ani, s-a argumentat de ce decorațiile multor astfel de peșteri-adăpost au și caracter magic, simbolic, dacă nu sunt de-a dreptul reprezentări ale cerului pe care locuitorii lor îl vedeau.

Am locuit, cu surioara și părinții mei, vreo opt ani la/în Școala numărul 7 (primară) din Tulcea, strada Libertății 76, strecurându-ne viața printre materiale didactice, recreații și, mai ales, elevi. Viața diurnă era, pe jumătate, condiționată de programul școlii și, deci, ritmată de clopoțel, un soi de Saved by the Bell avant la lettre; cealaltă jumătate eram la școlile noastre, altele, și eu și sora mea. Dar existau și avantaje: seara și duminica TOATĂ, școala era a noastră; mașina de scris din cancelarie mi-a suportat prima textele; erau acolo un radio, pickup, apoi casetofon și magnetofon, dar și microscop și telescop. Deci...

Găsitul unei case pe potriva ființei și familiei, așa cum sunt ele la un moment dat, este, de fapt, o utopie: familia se schimbă, ritualurile ei se modifică, unii pleacă (de tot), apar alții noi șamd. Prin urmare, urmărind logica croitorului, casa nu e niciodată, de fapt, taylor-made; mereu ceva încurcă sau e în surplus. Iată de ce pledez pentru spațiul vag, flexibil, care să poată fi colonizat și / sau re-amenajat. Arhitectura vernaculară știa această taină și adăuga, sau părăsea, după nevoi, camere sau corpuri noi de clădire locuințelor. Generațiile alternau corpuri de casă cu geometrie variabilă, potrivit nevoilor fluctuante, pe același amplasament.

O structură cu trei spații în linie putea fi, în funcție de acces, o casă în care se intra prin centru într-un soi de living, unde se petrecea viața de familie cotidiană, unde era cald; apoi, schimbând direcția cu 90 de grade, spre stradă, era camera bună, păstrată pentru musafiri. Ei bine, dacă se închidea accesul principal și el era practicat în capătul vestic al structurii tripartite, ea devenea biserică: pronaos, naos și altar. Într-un sat din nordul Dobrogei am văzut și o asemenea locuință anterioară preschimbată în geamie, fiind acolo o comunitate mixtă: nimic altceva decât un minaret ridicat înspre Mecca față de locuință (aceasta, de regulă, privește spre sud). Foarte mici ajustări spațiale (afară de acoperirea icoanelor, firește) s-au petrecut și în conversia bisericilor constantinopolitane în geamii, ceea ce s-a schimbat era poziția de rugăciune către Mecca (indicată de către qibla), nu direct către est.

Asta e tot.