Eu și Timpul meu - 2022

Am reușit. Ăsta-i un strigăt, de victorie personală. Și pot să o zic, să o țip. Am reușit să opresc timpul în loc și l-am înfășurat bine în jurul meu ca să-i simt pulsul agitat ce până de curând abia răspundea la chemarea mea. Îl scot la plimbare și chiar am observat că-i mai liniștit când îl plimb cu autobuzul între două orașe. Privește melancolic pe geam și-i sunt ochii când negri, când verzi, când gălbui prin câmpul din anotimpuri. L-am dus prin muzee iar la un spectacol de teatru a început a plânge, fără sunet, doar ploaie de lacrimi rostogolite surd. M-a impresionat deși nu uit că aș fi vrut să mă ducă la mare, la munte cum mi-am promis. Dar și pe câmpuri și-n pădure este timp și nu-i profeția mea, o știu, că pentru toate și peste toate este-un timp. Seara se cuibărește sub pijamaua mea și citim din cărți despre oameni, din oameni. Spune că-i cunoaște, că a fost o vreme când și ei l-au prins și l-au ținut în strânsoare, mă uit la el și-mi dă de gândit. Cum a reușit oare să scape? Sub blânda încetineală din gesturi îi bănuiesc spiritul la care noi doar aspirăm ca niște frumoși nebuni. Se hrănește doar cu sudoare și încerc să nu-l țin flămând frământând gând după gând ca pe un aluat de pâine făcut ca să-l mănânc.

Trag plapuma peste noi și mă gândesc cum să fac un rezumat la cum a fost. A fost cu lipsa lui. Cu multă grabă. Somnul vine dar în întuneric ochii ațintiți ca flăcări mă trezesc din nou. Nu-ți bate capul zice, că nu ai povești extra de povestit, toate se duc, mă ai pe mine, ridică-te! Pune-mă pe hârtie. O să le scriem despre mine, despre tine, cum m-ai oprit.

Anul ăsta, 2022, a început într-o alergare, fugeam de vechea viață, scârbită de trecut. Dar cel puțin o făceam fără mască putând să respir din mine în aer toată înăcreala. Pe toată autoviața nu am găsit decât o trecere de pietoni, fără să știu ce este pe partea cealaltă. Și-am trecut, cu o valiză și îmbrăcată cu hainele grele ale amintirilor. Întâi m-am aciuiat într-un cămin studențesc, o garsonieră ziua liniștită, seara cu muzică și uși închise deschise.

M-a întinerit pe cât trebuia cât să pornesc mai departe și să fac cunoștință cu o lume necunoscută încă, cea a proprietarilor de spații pentru închiriat; m-au întâmpinat și-am dat mâna că prea eram strânsă cu ușa, am acceptat. O cameră de doi pe trei, fără baie, un wc într-o nișă, un reșou, o chiuvetă chiar lângă intrare, doar apă rece. Mi-a fost prezentată ca un chilipir, un lux confort, o lună am rezistat.

Salvarea a venit cu o căsuță într-o curte comună în care locuia o pereche de pensionari. M-am împrietenit și cu irezistibila lor curiozitate: ce-ai cumpărat?, unde te duci?, cât câștigi? și am încercat cât mai mult să trăiesc în anonimat. Și să observ că și eu fac parte din lumea asta nebună, nebună de legat. Atât de tare s-au atașat de mine, mai bine zis de prezența mea, că atunci când am plecat de la ei, au plâns. Încă țin legătura cu ei. Acum sunt bine, m-am așezat în locul meu sub soare.

2021 venise ca o trezire, 2022 cu lupta din ea. Credeam că a vâna vânt e bine până l-am văzut cum se învârtoșa să dărâme copacul sădit pe autoviața mea și cumva întâmplarea vine. Vine ca un om cu vorba blândă pe care nu-l cunoști de niciunde și-ți spune, scrie ceva real! O, da, nu-i ușor să scuip din mine așa ceva. O făcusem ca o fantezie când timpul fugea și lumea aplauda. Pe fundul cutiei cu comori-cuvinte mi-au mai rămas câteva. Aș fi vrut să fie o poveste doar cu frumos în ea, dar asta este, noroc că am oprit timpul și l-am putut lega în ea. Doamne ce bunătate e viața asta că putem s-o scriem!

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)