Am fost naiv când, după primele zile, soldații ruși au dat semne că nu vor să participe la acest război nedrept și credeam că vor depune armele in corpore, nu izolat pentru a fi judecați ca dezertorii de curtea marțială. Dar n-a fost așa. N-am avut dreptate. Câteva convorbiri de pe front cu familia de acasă precizau atitudinea celor trimiși să moară. Atât. M-am înșelat și de data asta... Am fost naiv când am crezut că masele de oameni revoltați din Rusia vor umple străzile orașelor și nu vor pleca de acolo până ce Putin nu-și va retrage armata din Ucraina. Dar protestele au fost înăbușite rapid și mulți dintre cei revoltați au început să creadă în necesitatea ocupării regiunilor Donețk și Luhansk și chiar a întregii Ucraine, că Ucraina se cuvine rușilor de drept făcând apel la Rusia kieveană și alte dovezi ale trecutului îndepărtat. N-am avut dreptate nici de data asta. Protestele au încetat treptat...
Am fost naiv când am crezut în civilizație. După dărâmarea falnicelor turnuri World Trade Center din New York din 11 septembrie 2001 nu mai cred în civilizație. Ce civilizație e aia care nu e în stare să-mi asigure protecție, să mă apere de teroriști și tembeli?
Războiul din Ucraina pune în discuție însăși această spinoasă problemă a civilizației de pe planetă. O planetă obosită, stoarsă de resurse și mâncată de ftizia războaielor. Cum e posibil ca un lider tembel să-și facă de cap, să ucidă după voie, fără ca "lumea civilizată" să-l poată opri? E întrebarea cardinală care se pune în prezent și ea vizează o lume prost alcătuită, cu legi scălâmbe și reguli anacronice. Indiferent de motive și pretexte, Putin ucide cu sânge rece, nu pentru refacerea Rusiei sau a URSS-ului, cum nici Napoleon n-a vrut cuceriri pentru Franța, ci pentru a-și consolida statutul de temut criminal în istorie, pentru a fi egal cu Hitler, Stalin și alți asasini de rang înalt. Glorie personală nemăsurată ambalată în fals patriotism și mândrie națională. Și atunci de ce să mori pentru patrie, de ce să-ți sacrifici viața, darul suprem, pentru ambițiile unui scelerat? Bine spunea Ferdinand Céline în Călătorie la capătul nopții că nu există nicio rațiune să mori pentru o cauză a altora. Dar până se lămuresc cei înșelați cu vorbe frumoase, oameni nevinovați mor.
În sfera artei, a ficțiunii, a beletristicii există posibilități de a stopa escaladarea răului absolut întrupat într-un lider maximus nociv. Bertolt Brecht a dovedit-o în Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. O parodie fără învățăminte și aplicații în realitate. Pentru că, iată, istoria se repetă. Pentru că, iată, din păcate, se dovedește că literatura e o altă naivitate.
