Santa Closure - 2022

Începeam articolul retrospectiv de la început de 2022 (aici) cu faptul că mi-am vândut apartamentul și am plecat peste mări și țări. Era o glumă. Nu am nimic pe numele meu. E o consecință a carierei mele de independent și a alegerilor mele. Nu spun că-i un drum de urmat. Mai ales de la o vârstă, când vrei și tu locul tău, spațiul personal în care să te retragi să-ți lingi rănile sau pur și simplu să te relaxezi. Dar asta face ca sloganul lui Santa Klaus Schwab - You will own nothing and be happy - să nu mă sperie deloc. Dar mi-ar plăcea să am o casă pe o insulă de unde să muncesc remote. Dar știi vorba aia, ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple. De ce zic asta? Citește mai departe.


Câți oameni, români fiind, posesori de cruci - în sens de poveri inventate pe umeri, nu de aur la gât - și implanturi - în sens de tabieturi mentale moștenite, ar fi în stare să-și vândă casa la vârsta de 70 de ani și să se mute în Franța definitiv? Ei bine, mama a făcut-o. În ciuda sfaturilor vecinilor ei vigilenți care nu mai pridideau cu sperieturile clasice bătrâneții autohtone - "Să nu ajungi pe drumuri Rodica", "Ce faci, dai vrabia din mână pe cocoșul galez de pe gard?", culminând cu, pe măsură ce vedeau că mama e mai hotărâtă ca niciodată, "Femeie, ți-ai pierdut mințile?" și "Cum de ai încredere ca banii pe apartament să intre toți în contul băiatului tău?". La toate aceste panici personale, acuze și de-a dreptul jigniri, mama, nemuritoare și rece, răspundea: "Eu am o relație specială cu copiii mei. Eu i-am crescut până la o vârstă, după care i-am lăsat pe ei să mă crească pe mine. De-asta acum mă consider o femeie modernă. Iar faptul că m-am născut în Focșani și am ajuns să-mi vizitez copiii în Olanda, Anglia sau Franța, înseamnă nu numai depășirea condiției familiei mele, dar și o satisfacție personală imensă că am acest curaj socotit nebun de voi, bunii mei vecini, eu simțind că de fapt e bun iar voi sunteți ne".

Așa a început anul meu. Cu cea mai mare sumă de bani vreodată intrată în contul meu bancar, pe care apoi am transferat-o în noul cont franțuzesc al mamei mele și cele ale surorilor, aflate la fel de departe și ele. Dar pentru că istoria recentă ne-a dovedit că banii nu aduc fericirea dacă nu sunt (furați din cei) publici, nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre faptul că vânzarea casei în care am copilărit m-a făcut să simt, să-mi amintesc și să mă împac cu mai multe gânduri pe metru pătrat decât valoarea acestuia pe piața imobiliară constănțeană. Și când vezi pozele urcate pe site înghiți în sec și te uiți la casa ta cu alți ochi decât o fac cei care o privesc comparând suma, zona, camerele și dimensiunile cu posibilitățile sau planurile lor pe termen scurt, mediu sau lung.

Ei nu văd sufrageria în care se țineau ședințele de familie în fiecare duminică și care a devenit camera mea peste noapte când am crescut prea mare ca să mai dorm cu fetele în camera din mijloc; sufrageria în care puneam pariuri cu tata când ne uitam la ultimul campionat de fotbal din viața lui; în care îl găseam mai în fiecare după amiază cu o carte în mână; în care picta; în care făcea machetele de nave comandate de studenții de la Navrom înainte ca aceștia să se aventureze pe cele în mărime naturală spre disperarea și tristețea celor rămași pe țărm; în care dormeau rudele venite vara să viziteze mai mult marea decât pe noi; în care ne serbam zilele de naștere; în care făceam pomul din care furam noaptea bomboanele și aranjam frumos ambalajul să nu-ți dai seama că nu mai sunt.

Cei care intrau pe site în încercarea de a-și schimba viața nu vedeau bucătăria în care o ajutam pe mama la gătit; în care discutam, comentam și povesteam tot ce ne apăsa sufletul; în care mi-am convins părinții să nu mă mai oblige să mănânc spanac pentru că desenul cu Popeye se bazează pe un research greșit; în care le-am lăsat părinților un bilet în care i-am acuzat că sunt împotriva progresului meu ca om dacă nu mă lasă să mă înscriu la un liceu particular, chiar dacă eu intrasem deja la unul de stat unde m-am și întors când am realizat că aveau dreptate. Bucătăria care dădea în balconul construit de tata care încă mai avea cinci geamuri galbene în partea de sus și două albe, pentru că la penultimul nu a mai ținut chitul și a căzut peste ultimul, ocazie cu care tata mi l-a introdus în viață pe Murphy cu legile lui cu tot. Geam de care nu am mai găsit, pentru că fabrica a fost falimentată. Balconul devenit frigider pe timp de iarnă din care hoții ne-au furat cârnații, șunca, salamul și murăturile iar mama a zis "Uite, nu m-am gândit, trebuia să le pun și o pâine" iar tata a adăugat "și niște muștar"; balconul în care ieșeam la fumat ani mai târziu când o vizitam pe mama rămasă singură.

Cei care căutau o casă nouă cu speranța că asta le va rezolva prolemele nu vedeau dormitorul care a cunoscut pe rând, toți iubiții surorilor sau iubitele mele; nu știau că eu am lipit pe ușă animalele traforate de mine la ora de atelier; nu știau că acolo ne băteam uneori până la lacrimi iar când veneau părinții acasă ne făceam că nu s-a întâmplat nimic.

Oamenii aceia care căutau schimbarea în alt set de pereți decât al lor habar nu aveau că în dormitorul părinților tata s-a saturat de viață, sau ea de el. Că aia era camera pe care mama, oricât de des a redecorat-o în lungul drum al zilei către noapte, a încercat să o umple doar cu prezența ei, dar în care tot se mai simțea golu(mu)l.

Doar noi iubeam baia cu faianță retro pusă de tata, cu cada în care făceam baie pe rând pe vremea lui Ceaușescu (tot din cauza lui Putin probabil - ca orice se întâmplă azi rău pe pământ); cada în care am leșinat de la aburi pentru că ne permiteam să mâncăm carne doar sâmbăta; baia în care tata m-a învățat să mă bărbieresc; baia pe gemulețul căreia o priveam cu dragoste nedeclarată pe Ștefania de la etajul trei jucându-se în spatele blocului cu băieții mai curajoși decât mine.

Doar noi știam că pe hol mama mi-a dat prima și ultima palmă la fund și eu am început să râd. Holul care întâi a găzduit două fotolii și-o măsuță, apoi o bibliotecă, apoi un șifonier; holul pe care făceam tracțiuni la bara fixă montată de tata; holul pe care tata îmi dădea în glumă un șut în fund spunându-mi "Ieși afară. Nu mai sta în casă. Vei învăța ceva nou chiar și stând în fața blocului și uitându-te la oamenii care trec" - un Facebook analog, mult mai real decât cel de azi.

Da. O imagine face cât 1.000 de cuvinte. Iar fotografiile cu apartamentul nostru pus la vânzare au convins trei oameni să sune agenția de imobiliare. Iar al treilea l-a cumpărat și l-a renovat, ștergând fără milă, întocmai ca un cuceritor de cetate, toată memoria noastră afectivă - dar mai ales pe a mamei, care a continuat să trăiască acolo mult după ce noi trei ne-am luat zborul. Apartament pe care noul proprietar urmează să-l umple acum cu amintirile familiei lui. Are doar două fete. Nu și un băiat. Deci nu va dormi nimeni în sufragerie. Poate doar părinții când fetele își vor dori propriul dormitor în care să-și filmeze viața pentru a o urca pe vreo rețea socială. Asta dacă vor mai avea (ne)voie. Că dacă Musk reușește cu neurolink-ul lui, ne vom putea conecta direct la ochii lor contra unei sume digitale modeste - Being John Malkovich cu un abonament anual, din care prima lună gratuită..

Ce n-a încăput în bagajele de cală am trimis cu autocarul. Cinci colete imense de carton. Așa cum mă simțeam și eu. Dar oare ce era în sufletul mamei? Cred că pace pentru că după câteva săptămâni în Franța, fizic, întinerise cu zece ani. Deci fusese o decizie bună, am hotărât de ziua mea, când încă nu știam că un actor născut în aceeași zi și an cu mine, va fi distribuit în rolul principal din cea mai mare producție americană de până acum.


Dar nu m-a mirat întâia noapte de război. Era o chestiune de timp până ce complexul militar industrial să-și găsească un nou maidan (pun intended). Urăsc războiul americanilor care după ce au decimat nativii din țara lor au început să-i omoare pe nativii din alte țări. În secolul tehnologiei și al inteligenței artificiale, războiul e ca o religie ne-upgradată și care se încăpățânează să susțină lucruri care nu au nici un sens științific. Și asta pentru că scopul suprem e doar acela de a controla. Și de a sărăci masele pe măsură ce le face tot mai dependente de stat, schimbând doar personajul negativ din cauza căruia suferim cu toții, evident unii mai mult decât alții, în timp ce aceeași mână de oameni profită și se îmbogățesc masiv. Putin e un animal. Dar la fel sunt și cei care i-au micșorat cușca mărindu-și-o pe a lor. Atât timp cât în congresul american sunt și republicani și democrați care au acțiuni chiar în companiile de armament cărora le alocă miliarde pentru a "salva" omenirea de tot felul de oameni răi, nu are cine să mă convingă de nimic. Atât timp cât se găsesc mereu bani pentru arme și războaie dar nu și pentru energie, infrastructură, sănătate, educație și cultură, nu am cum să cred că America sau Europa vrea în mod real să-și protejeze sau să-și salveze cetățenii. Încă o dată, nu sunt de acord cu Putin. Dar nici cu ceilalți dictatori vestici deghizați în salvatorii omenirii, de data asta ai Ucrainei, în timp ce în Palestina Israelul continuă ocupația cu acord internațional, în timp ce în Afganistanul părăsit brusc după 20 de ani de război (împotriva cui) fetele și femeile nu mai au dreptul la studii, în timp ce un jurnalist este omorât într-o ambasadă iar prințul care a dat ordinul continuă să primească arme și sprijin de la Biden, care promisese în campania electorală că va înceta legăturile cu un criminal. O ipocrizie și un standard dublu fără margini. O dezinformare la nivel de mainstream care bate orice pamflet politic. O lejeritate de a numi conspiraționist pe oricine îndrăznește să urmărească banii (eng. - follow the money). Un viitor care nu are cum să nu semene cu cel descris în 1984 pentru că în America de azi doar ce s-a lansat EctoLife care promite 30.000 de bebeluși pe an crescuți artificial și modificați genetic, cărora poți să le cânți ce vrei tu printr-o aplicație de pe telefon, răpind omenirii tocmai ceea ce îi face oameni.


Știind toate astea tot m-am panicat. M-am speriat că voi fi obligat de niște autorități care nu și-ar trimite copiii cot la cot cu mine, să duc o luptă care nu e a mea. O luptă pe care Biden a promis că o va duce până la ultimul ucrainian în timp ce păpușarii care l-au pus în funcție se bucură de la dolce vita ca niște faraoni contemporani. O luptă pregătită încă din 2014 când în țara de peste graniță au început să intre arme Made in America, tărâmul tuturor posibilităților în care acum curg la televizor știri "pozitive" despre ultimul avion capabil să "dea" cu bombe nucleare sau reclame la adăposturi anti-atomice, anti-pandemii sau anti-războaie civile care îi au ca public target chiar pe cei care provoacă tot deranjul internațional. O luptă care putea fi evitată prin dialog diplomatic. O luptă care e de fapt a celor fără sprijin pe timp de pace. O luptă îmbrăcată în patriotism față de o țară datoare-vândută pentru următoarele secole. O luptă care ne afectează tot pe noi, oamenii de rând și niciodată pe cei de la butoanele roșii. O luptă pe care se dă vina pentru cele mai nesimțite și nelogice scumpiri din ultimul secol. O luptă la finalul căreia oamenii vor rămâne fără copii, case, resurse, libertate și unii fără de țară. Luptele astea se întâmplă pe tot globul de zeci de ani, dar europenii sunt egoiști. Și ipocriți. Se fac că le pasă doar acum, când e în curtea lor (europeană). Dar Afganistan? Siria? Irak? Liban? Libia? Yemen? Somalia? Pakistan? Palestina?

Așa că am schimbat substratul și apa din acvariul meu de 150 de cm, am cumpărat rezerve noi cu care am tunat filtrele și am plecat în Franța, să-mi liniștesc familia prin prezența-mi. Iubita mea devine mai puternică în cazurile în care eu clachez. Dar era gata să-și urce și ea mama în mașină sau în avion și să ni se alăture la primul semn. Am plecat pentru că eram bărbat, nu pentru că nu eram. Nu vreau să mi se pună o armă în brațe că s-ar putea să-l împușc pe cel care mi-o dă. Și nu din panică. Nu am făcut armata, pentru că toată viața am crezut că lupta e arma prostului. Și oricum, România ar fi învinsă și de armata Republicii Moldovei la o adică. Armata română e plină de generali grași. Nu spun că nu sunt și excepții. Nu sunt însă de ajuns. Și nu vreau să-mi dea ordine, pe care oricum le primește din altă țară, un umflat de la căldura șemineului care arde cu lemne adunate de soldații din subordine.


În casa surorii mele din Franța, liniștea e molipsitoare pentru trup și suflet. Iar energia nepotului te face să uiți răul lumii. Plus munca fizică din grădină care îmi dă o satisfacție pe care numai pe platoul de filmare o mai simt. Sau când lucrez la o agendă hand made. Am stat vreo lună singur (avantajul unei relații de lungă durată în care nu ești bănuit că nu îți mai pasă doar pentru că ești la rude), timp în care am realizat că războiul din Ucraina le e destul pentru a destabiliza o lume întreagă. Cel puțin Europa. Ceea ce făcea ca posibilitatea intrării României în conflict direct să fie tot mai mică. Așa că m-am întors mai liniștit decât am plecat.


Ratasem stand-up-ul lui Louis CK pentru care primisem bilet de ziua mea în urmă cu doi ani și care se tot amânase din cauza pandemiei, dar oricum eram nesigur de cât de etică mai e prezența mea în public la spectacolul unui abuzator. E drept că nu se compară cu ce făcuseră Weinstein și Epstein, dar tot a profitat de statutul lui și el. Mai rău a făcut Felix Alexa, aveam să aflu mai spre sfârșitul anului 2022, lucru care nici nu m-a surprins ce-i drept, pentru că ne-omul ăsta mereu părea că profită de numele teatrului. (Re)numele tatălui, pardon. Genul de sărac cu duhul care te face să nu-ți mai dorești deloc să ajungi în împărăția cerurilor... Dar e plin de ei pe pământ și poate de-asta și-au creat o împărăție a lor aici de care țin efectiv cu dinții, știind sau simțind că "dincolo" nu mai pupă nimic. Nici măcar cu forța, cum o fac aici.

Primul proiect personal de când m-am întors? Am făcut o ușă culisantă între hol și living. Sunt și acum mândru de ea. Am făcut-o când a venit rândul iubitei să plece din țară la un festival. Intră la CV-ul acela personal care îl bate pe cel social acceptat, în care nu pot de exemplu să scriu că am participat, pentru a treia oară fără succes, la concursul de scenarii inițiat de HBO. Dar probabil că nu am cum să mă calific doar pentru că proza mea "mișcă" niște oameni fără putere de decizie. Un juriu pare că are nevoie de mult mai mult. Cu toate că, dacă stau să mă gândesc, nu am auzit să fi intrat în producție nici un scenariu câștigător la ultimele trei ediții. Ciudat. Iar faptul că primești 1.000 de euro de la ditai HBO-ul pentru a dezvolta un scenariu de lungmetraj sau de serial este pur și simplu ridicol. Știu că mai am multe de învățat, dar tot contextul pare să nu vrea să-ți dea aripi, ci doar să ți le taie, dacă nu chiar să-ți răpească ideile pe care le ai de la înălțimea zborului, datorită unui punct de vedere diferit de cel al victimelor gravitației. Dar cum totul e subiectiv în meseria asta a noastră, nu prea ai pe cine sau de ce să te superi. De aceea cel mai bine e să continui să faci ceea ce crezi că te pricepi cel mai bine, indiferent de feedback sau de lipsa lui.

Așa că, după ce i-am văzut în biblioteca surorii mele pe Gânditorul de la Hamangia și pe soția lui, mi-a venit ideea să fac ceva cu ei. Le fac poze în poziții diferite și le pun deasupra textele mele; replici - comentariu la ce se mai întâmplă în lume - meme-uri cred că se numesc. Proiectul e AICI. Dar nu se va termina aici. L-am reîntâlnit pe Norbert după aproape 10 ani într-o seară la Green, venit tocmai din Timișoara parcă special să vorbim despre asta și am stabilit că vom face o animație pe tema dată. Abia aștept să se alinieze planetele și în acest sens.


În mai mi-a amintit că sunt actor Alex, student la regie. Am jucat într-un film alb negru, unde pariul a fost să tragem fiecare cadru dintr-o singură dublă, pentru că nu primise multă peliculă și voia să facă un film mai lung de trei minute, norma impusă de catedră. Ne-a ieșit experimentul. Sunt mândru și fericit că am făcut parte dintr-un proiect studențesc cu un scenariu cu mesaj și metaforă. Sunt curios care va fi traseul lui Alex într-o lume în care listele albe și negre sunt mai importante decât talentul pur și deloc simplu.

În tot acest timp, la îndemnul lui Răzvan Penescu, m-am jucat cu vocea pe niște texte din proiectul Ficțiuni Reale. Nu le-am făcut publice pentru că ideea era alta - să ies din amorțeală. Dacă le asculți, aproape că-ți dai seama de evoluția stărilor mele interioare. De la depresia manifestată printr-o voce fără pic de metal, la una tot mai sigură. Fără Răzvan, revenirea mea ar mai fi durat. Iar fără terapeutul meu, aceasta nu ar fi avut loc niciodată. Iar sprijinul, încrederea și răbdarea iubitei mele care m-a văzut (în sens de I see you - că tot am fost la Avatar 2 aseară) dincolo de norii inventați de mine, e ceva foarte rar și deosebit - și mai ales de apreciat, până la cer si înapoi.


Foarte puțini bărbați m-au ajutat în viața asta. Dar cei care au făcut-o au depășit în sfârșit suferința provocată de cei care m-au folosit și apoi m-au aruncat într-un sertar care le permitea să nu considere că-mi datorează ceva în schimbul prezenței, ideilor sau muncii mele. Dar sunt conștient că nu sunt nicidecum cea mai mare victimă a bărbatului alb. Eu însumi fiind unul. Ar fi și ciudat să cred asta după ce un glob întreg a suferit de pe urma lui. Și genocidul uman, cultural, social sau moral continuă și în ziua de azi, cu mijloace mult mai insidioase în țările din vest sau nord și la fel de pe față în cele din est sau sud.


Gestul meu de protest față de tot ce se întâmplă în țara asta care refuză progresul pe toate planurile? Am făcut un canal pe TikTok unde pun micile mele pastile de pamflet politic. Proiectul e AICI - dacă ai TikTok. Sau AICI, unde am făcut un playlist dedicat pe YouTube. Am crescut repede pe TikTok până la o mie de followers după care iar au început să mă doară știrile pe care le citeam așa că a trebuit să-mi iau o pauză.


Pauză e un cuvânt dureros pentru un artist. Nu poți sta locului. Am citit și anul acesta lucrări de cercetare antropologică pentru proiectul Sfertul Academic. Așa o plăcere îmi face. Să aflu puncte de vedere diferite și mai ales cultivate despre lucruri, obiecte sau fenomene care se întâmplă în tot acest timp în jurul nostru. Dar cine mai are timp să le observe, să le audă, să le țină minte pentru a le povesti mai târziu? Ei bine, antropologii fac asta. Dar cum Facebook-ul e plin de antropologi care își dau cu părerile lor fixe pe orice subiect, am impresia că munca celor reali nu e apreciată la adevărata ei valoare. Înainte ca America să ne salveze de germani la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a cerut un raport antropologic despre noi făcut de o cercetătoare care ne-a descris perfect și ca nație și ca indivizi bazându-se doar pe proverbele și zicătorile noastre. Ea nevizitând România vreodată. Ce vreau să spun, este că înainte, atât invadatorii cât și "salvatorii", țineau cont de părerile specialiștilor. Acum le ignoră și țin cont doar de cerințele companiilor gigant care conduc lumea spre noua ordine mondială încet dar sigur. Conspiraționist ești tu, da?


Apoi am fost la Călărași, la Dunăre, să ajut un prieten artist să picteze un container. Fără să știu atunci că voi reveni în octombrie cu alt statut și altă "misiune". E minunată țara noastră. Chiar e. Sunt sigur că după ce nu va mai rămâne nici un român pe-un picior de plai, mulți străini se vor muta aici. Vezi cazul regelui Angliei, care știe el ceva despre beneficiile vieții la țară din altă țară decât a lui. Pentru că regatul unit face asta de mic. Mă întreb care ar fi fost evoluția noastră ca specie dacă oamenii albi cu tentă roz nu și-ar fi băgat coada peste mări și oceane în numele dumnezeului lor inventat sau pur și simplu al coroanei din aur furat. The British Museum e o dovadă clară în acest sens. E plin cu artefacte furate de la națiuni invadate, cotropite, distruse, divizate, jefuite, colonizate și alte cuvinte ușor de scris dar greu de acceptat chiar și azi, la zeci sau chiar sute de ani distanță.


Am reușit încă două ieșiri din țară. Oricum stau cu pașaportul în buzunar de când nu mai am casa din Constanța. Acum, dacă mă cert cu iubita, merg direct la aeroport. Că e penibil să-mi sun prietenii noaptea la vârsta asta. Sunt toți măritați, însurați sau ocupați cu viețile lor adulte. Nu-mi mai vine să-i deranjez nici măcar pentru o noapte pe canapeaua lor din living.

De câte ori ies din țară mă bucur să le schimb percepția străinilor despre ce înseamnă România și locuitorii ei. Mirarea cu care mă privesc când le spun după lungi discuții în limba lor că sunt român mă umple de fericire și satisfacție. La Saint Malo, așteptând ferry-ul de Jersey într-o cafenea de pe malul Canalului Mânecii, două profesoare se mirau de franceza mea, de faptul că eram acolo, de experiența mea de viață și mai ales de umorul meu. Mi-au făcut cinste cu un pahar de vin, probabil simțindu-se vinovate pentru toate prejudecățile sau informațiile false cumpărate despre români. Într-o încercare de a mă "mângâia", una din ele mi-a spus că la nunta băiatului ei au ascultat muzică românească. Când mi-a pus melodia, era muzica lui Bregović. În ziua aceea, a fost rândul profesoarelor să învețe ceva de la elev. M-am simțit oarecum răzbunat că le-am prins cu lecțiile nefăcute.

În Octombrie, Grecia. Pe insula preferată. Unde mergem de trei ani. A fost magic. În afara sezonului clasic, părea că am închiriat insula doar pentru noi. Și pentru că prind aripi acolo și par un om cu bancnote (că bani am și eu) excentric datorită atitudinii și vibe-ului pe care îl degaj, am primit o propunere greu de refuzat. Să preiau, în calitate de manager, un restaurant de pe insulă. Energia pe care mi-a dat-o încrederea unui grec de 62 de ani care era gata să-mi dea afacerea în care investise vreme de 32 de ani, deci funcțională și de succes, a fost ceva rupt din soare. Aveam impresia că voi exploda de atâta excitare interioară. Starea asta m-a urmărit până acasă. Evident, în urma negocierilor, grecul și-a dat seama că nu sunt atât de bogat pe cât par. Dar am rămas prieteni buni. Sper.

Tot în Grecia am început să visez ca pe vremuri. Lung, incredibil de real și totuși fantastic. O cunoscusem pe prietena grecului, o doamnă din Germania care era proaspătă online food coach. Nu am judecat-o pe ea ci pe cei care ar avea nevoie de așa ceva în viața lor. Dar doamna se purta și în afara carierei ei verzi tot ca un coach - în sensul că se mira că spusele ei nu stârneau admirația sau respectul cuvenit unui profesor titular. Și asta pentru că nu prea avea umor și că acțiunile ei din analog nu prea rimau cu vocația ei din online - nu numai că și-a comandat o prăjitură cu o cremă suspect de multă și de grasă dar a mâncat și jumătate din prăjitura mea de ciocolată pretinzând că vrea doar să guste. Da. Incredibilă.


În fine, în noaptea aia am visat că mă urmărea o armată de naziști. Ce aveam eu atât de prețios? O chiftea bionică. Pentru că, recunosc, în ziua respectivă mâncasem și o porție de chifteluțe magice la o tavernă izolată de prin munții insulei. Așa, continui cu visul. După ce am reușit să fug, să scap sau să mă ascund pe tot globul pământesc de naziști, m-am gândit să merg să cer ajutor pentru protejarea chifteluței bionice de la eroul anului, Volodymyr Zelenskyy. Am ajuns, ca prin vis (pun intended), în capitala asediată. Naziștii după mine. Probabil chifteluța emite un semnal, fiind bionică, mi-am zis eu în vis. Dar nu m-am priceput să o dezactivez sau să umblu la setări. Dacă nu m-am priceput în vis, îți dai seama că în viața reală sunt și mai praf. În cele din urmă, am găsit bunker-ul în care se ascundea domnul președinte și am intrat. Cum am reușit să intru? Nu-l păzea nimeni. Nu știu de ce. Înăuntru am găsit o celulă de închisoare. În spatele gratiilor, întins într-un pat ruginit, sub o păturică jilavă (another intended pun bites the dust) de i se vedea doar capul, Zelenskyy. M-am mirat dar teama că mă vor prinde naziștii din urmă era mai mare așa că am urlat:
Eu în vis - Frate, ce cauți la închisoare? Venisem să mă salvezi de naziști!

În momentul doi, de nicăieri a apărut o echipa întreagă de filmare care l-au ridicat din pat pe Zelenskyy care era în zeghe, l-au schimbat cu hainele devenite celebre, i-au aranjat barba, l-au machiat și l-au împins spre mine, după care oamenii de la make up și costume au dispărut la fel de ca prin minune cum apăruseră, iar celula s-a umplut de un fel de figurație specială, adică oamenii președintelui, care se făceau că au treabă pe acolo, ei fiind într-o celulă de închisoare. Zelenskyy s-a apropiat de mine. Dar tot în spatele gratiilor era.
Eu în vis - Frate, ce înseamnă asta? Deci n-ai nici o putere? Am crezut că ești singurul care mă poate ajuta. Mai ales că suntem născuți în aceeași zi și în același an. Dacă nici tu nu mă crezi și nu mă înțelegi, atunci cine?

El continua însă să se uite la mine fără nici o expresie. M-am enervat.
Eu în vis - Ești o legumă. Ești o marionetă. Ești orice dar nu eroul care credeam că o să-i împiedice pe naziști să-mi fure chifteluța bionică. Nu știu ce conține dar sigur e ceva important, că altfel nu m-ar fi urmărit pe tot globul. Deci? Ai vreo putere sau am bătut drumul degeaba?

Zelenskyy părea sedat sau mai rău, o figură de ceară de la Madame Tussauds.
Eu în vis - E clar. N-ai cum să mă ajuți. Măcar eu sunt un vărsător liber!

I-am strigat în față și m-am întors să plec dar în momentul următor, au intrat, în bunker, naziștii. Au scos armele, au deschis ușa de la celulă și le-au pus pistoalele la cap tuturor celor prezenți. Inclusiv lui Zelenskyy și mie. Când credeam că urmează să tragă și gata, asta a fost viața mea, s-a auzit o voce cunoscută de femeie. S-au dat toți la o parte și am văzut-o. Era doamna online food coach. Singura diferență era că era tunsă scurt și avea părul blond. S-a apropiat de mine. Mi-a zâmbit. Apoi a întins o mână spre mine și mi-a spus cu un puternic accent german: "Chifteluța". I-am dat-o, ce era să fac. N-o puteam mânca. Era bionică. Mi-a luat-o și a băgat-o în buzunarul interior al mantoului Hugo Boss. Apoi a coborât mâna celui care avea pistolul la tâmpla mea și mi-a făcut semn să plec. Nu am mai stat pe gânduri. În urma mea, o rafală de împușcături m-a trezit din somn. Eram în Grecia. Pe insulă. Bine merci. Și plin de energie. Așa de real mi se păruse totul... Eram incredibil de fericit că fusese doar un vis. Zici că mă născusem din nou.


Am profitat de noul eu pentru a mă implica în sfârșit 100% în meseria mea. Lucru care nu credeam că va mai fi posibil. Dar după ce terapeutul m-a declarat oficial ieșit din depresie, la o săptămână după întoarcerea din Grecia, nu mai aveam nici o scuză. Am început o regie la Godot, unde sper să scoatem premiera în ianuarie 2023. Apoi am început cursurile de actorie la Călărași. Da. La Călărași. La invitația Play-Set am acceptat să fac acest drum în fiecare sâmbătă pentru a-mi încărca bateriile cu ajutorul entuziasmului și pasiunii unor tineri cu vârste intre 12 și 18 ani. E incredibil ce se întâmplă cu mine acolo. Am uitat ce minunat este să dăruiești, nu numai să aștepți să primești. Iar când ești pe sharing mode, universul îți dă înapoi mai mult decât visai.

De-asta nu e bine să-ți dorești lucruri fixe. Ci să fii deschis chiar și în dorințe, pentru că doar așa vei putea fi surprins. Mai ales că sunt nenumărate cazurile în care oamenii care primesc ce și-au dorit, descoperă cu uimire și tristețe, că sunt la fel de nefericiți. Și că de fapt, își doreau lucrurile respective din presiune socială sau din orgoliu, nicidecum dintr-o nevoie personală fizică, chimică sau psihică.


Cum cred că e și cazul lui Vlad Zamfirescu, care nu părea deloc un director interimar fericit când l-am întâlnit la Ciorbăria de pe Eminescu. Incredibil însă e ce visasem cu două nopți înainte de a-l întâlni. Nu i-am spus de vis. Că el preferă realismul metaforei.

Eram la Bulandra Izvor în visul meu. Mergeam să văd o premieră. În brațe duceam un copil. Dar nu orice copil. Avea capul matur al lui Ducu Darie, dar corpul de copil. Și așa am și intrat în Bulandra. La intrare, Vlad Zamfirescu: "Dottore". Dar când l-a văzut pe Ducu în brațele mele, a început să se schimonosească de parcă nu mai putea vorbi, sau mai rău, de parcă era un vampir care vedea lumina zilei, sau mai rău, o cruce. I-am zis: "Hai măi Vlad, ți-e frică de Ducu, ai înnebunit, am venit și noi la spectacol, salută-l pe Ducu te rog, ești nepoliticos." Dar Vlad se transformase deja într-un golem. Și ne dădea roată scoțând sunete fără sens. Abia atunci am ridicat privirea și m-am uitat în foaier. Era plin de morți. Artiști morți. Toți artiștii care urcaseră pe scena de la Bulandra vreodată. Le-am distins cu greu fețele, pentru că erau toți ca niște strigoi: Adrian Pintea, Claudiu Stănescu, Florian Pittiș, Ion Besoiu, Alexandru Tocilescu, Liviu Ciulei, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Ștefan Bănică, Petre Gheorghiu, Rodica Tăpălagă, Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi, Cătălina Buzoianu, Lucia Sturdza Bulandra, Irina Petrescu, Luminița Gheorghiu. Erau mai mulți. Dar s-au întors brusc cu spatele și au intrat în sală, pentru că începea spectacolul. Vlad nu mai era lângă noi. Așa că am intrat cu Ducu în brațe la spectacol. Dar sala fusese modificată. Nu mai era scenă italiană. Era de-a dreptul un Colosseum. Iar spectatorii, morții de la Bulandra, în tribunele din jur. Și a început spectacolul. Fără gong și anunțul de închis telefoanele. Pentru că morții nu folosesc. Și nici nu-i mai sună nimeni. În arenă au intrat actorii vii de la Bulandra. Dar nu au intrat. Au fost împinși în arenă pe niște uși care au fost închise repede în urma lor. Și am înțeles repede de ce. Pe o poartă imensă, a intrat un urs gigant, modificat genetic. A terminat repede cu actorii. În mai puțin de un minut, toți erau sfâșiați în bucăți sau mâncați cu totul. A urmat o pauză în care morții au aplaudat. Dar ursul gigant nu pentru aplauzele lor făcuse pauza. Ci pentru că simțise că undeva în public, mai era cineva în viață. Eu. Când m-a văzut, a luat-o la fugă spre mine, a sărit în tribune cu moartea pe moarte călcând și s-a oprit la câțiva centimetri de mine. Din cauza unui lanț. Sau datorită unul lanț, din punctul meu de vedere. Sânge și resturi de carne aburindă încă îi atârnau printre colții imenși. Și când a urlat de frustrare că nu poate ajunge la mine, m-am trezit. Destul de la prima mână simbolistica? Și ce dacă. Norocul meu din vis - că nu eram actor angajat. Norocul meu din realitate? Același. Că dacă eram al teatrului, nu puteam să postez o poză cu ușa spartă a teatrului care a fost înlocuită cu un placaj provizoriu, nici ăla întreg, exact ca un director interimar.

Și pentru că sunt un norocos, s-a întors dintr-un lung circuit de festivaluri, un film foarte scurt făcut acum 2 sau chiar 3 ani.


Sunt foarte mândru de el și poate nu degeaba a fost nominalizat pentru cel mai bun film la peste 20 de festivaluri. Apoi am mai filmat ceva. Nu mă dau mare. Despre altceva vreau să vorbesc. Regizorul mi-a spus că a cerut numărul meu de telefon de la o agenție de casting și că i s-a răspuns: "Daniel Popa? Actorul acela dificil?" Bafta mea că regizorul mă știe de 25 de ani și nu l-a interesat părerea unui om cu putere de decizie care ar trebui să ofere șanse egale tuturor, nu doar celor de pe listele lor albe. "Dificil" înseamnă că mi-am cerut mereu drepturile. Mai ales de când am aflat că onorariile reale ale actorilor sunt cu totul altele - detalii aici, într-un articol mai vechi de-al meu de pe LiterNet. Fericiți cei care mă consideră un actor dificil (de înșelat) că a lor e împărăția câștigurilor. LOL. Scrisesem "castingurilor" dar mi-a intrat auto-corectul..


Fără legătură cu cinematografia, dar cu legătură cu filmul vieții mele, trebuie să mai trec neapărat la momente pozitive participarea mea la evenimentul August. // to C. - The Tapestry Series //. Ce păcat că nu pot trece evenimentul ăsta in CV-ul meu, am gândit cu voce tare în fața vitrinei de la Grotto Gallery. Păi poți să-l treci ca performance, mi-a sugerat Onni Chiwa, unul din cei doi vinovați (alături de Ioana Chifu) de crearea acestui spațiu într-o lume ca a noastră. Pentru mine, artistul ce mă simt (prin ochii altora) din când în când, nu există gest mai puternic de protest - să faci artă când războiul îți bate la ușa țării sau când politicienii sapă (de lemn) de 33 de ani în pământ în căutarea limbii noastre, o comoară în adâncuri scufundată, cu singurul scop de a îngropa lângă ea și cultura.

Nu știam de Grotto dar acum nu am cum să mai uit colțul acesta magic de pe Spătarului 17 Bis (numele străzii este predestinat - chiar ai nevoie să te sprijini de ceva după ce intri acolo) și pentru că nimic nu este întâmplător și totul este întâmplător, Bis-ul m-a afectat și pe mine - în sensul că m-a rugat Irina Marinescu (rugat nu face dreptate însă conversației noastre - a fost mai mult un comunicat la care am răspuns afirmativ fără să întreb nimic) să-i citesc din gânduri atât la vernisaj cât și la finisajul expoziției August. // to C. - The Tapestry Series //

Tapiseriile ei ar fi fost de ajuns să te pună pe genunchii gândurilor. Dar ideea Irinei de a avea actori care să citească bucăți întregi din sufletul ei în timp ce galeria era vizitată, a ridicat nivelul implicării emoționale la rang de artă hartă cartă ceartă moartă poartă spartă soartă pancartă consoartă, fenomen care a necesitat o luptă de spartan pentru a-i ține piept. Și venisem și dezbrăcat (de orgolii) - nu i-am cerut textele înainte pentru că mă cunosc destul încât să știu că fără să vreau m-aș fi apucat să le dublez cu propriile implanturi moștenite din școala (vietății mele). Așa, în lipsa scutului construit apriori, negrul de pe albul foilor pregătite m-a luat pe ne. Efectul a fost așadar spontan și real 100%. Încă mai simt un tremur în tot eu-ul meu reinventat de curând. Nu știam că sunt capabil (și) de asta. Și când mă surprind și eu pe mine, abia atunci înseamnă că am așezat încă o cărămidă (aluzie la următoarea instalație de la Grotto) la fundația din ce în ce mai solidă a carierei mele unice, din care cele mai importante lucruri nici nu am cum și nici de ce să le trec într-un CV cu format acceptat social.

Dincolo de talentul și originalitatea proceselor, obiectelor sau fenomenelor care îi ies din suflet prin mâini, Irina Marinescu scrie la fel de sincer cum creează. Mâinile le folosește pentru că încă nu se inventase legătura directă dintre om și materialul ales pentru a se exprima atunci când s-a decis ea să iasă din corp și să (ne) împărtășească din multiversul ei. Dar acea vreme a trecut. Tehnologiile pentru citirea minții și controlul minții vin roșu am băut și bine am făcut pentru că altfel mă prăbușeam sub scaunul care îmi căzuse de la cap pus în pielea personajelor din mintea ei tropotă fuge ca vântul schimbării vine și noroc cu fereastra galeriei pe care o bănuiesc de puteri magice pentru că afară-ul nu prevestea nimic din ce urma să se petreacă înăuntrul Irinei și al nostru, cei câțiva norocoși suntem cu toții iară ție dușman nu-ți este căci ajungă-i zilei răutatea ei și tu ce să spun mai bine vă cânt ceva și nici atunci nu aș putea reclădi ce-am sfărâmat cu întâlnirea noastră și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim aceeași ci doar mai bine, mai fericiți, mai productivi mai ales că am realizat că nu suntem singuri pe aici nu se trecea dar acum e liber ceea ce vă doresc și vouă că nouă plus unu fac zece matematic vorbind dar nu asta mișcă lumea din păcate ci banii care nu aduc plus valoare ci doar împiedică în majoritatea cazurilor fericite care suntem, sau cel puțin eu așa mă simt în urma acestei experiențe pentru care îi mulțumesc Ioanei și lui Onar că au simțit-o pe Irina, așa cum numai Andrei Runcanu o face în ultima vreme, erou fără vârstă care m-a luat în brațe la final și mi-a spus so long and thanks for all the channeling. Și chiar asta s-a întâmplat. Ecoul serilor de la Grotto va mai circula surd dar sigur prin orașul ăsta care devine magic când oamenii sunt oameni. De Aurelian Andreescu.

Și că tot vorbesc de magie, ai auzit de Cinty Ionescu? Dar de ultimul ei proiect, GreenHours Lives? Dacă nu, te rog să corectezi acest lucru. Până atunci, te ajut eu.

Ce a făcut Cinty de fapt prin acest proiect, dincolo de o muncă incredibil de sensibilă și consumantă sufletește de a readuce la suprafață arhivele Green de sub pământ la propriu - a fost să organizeze funeraliile de stat în stat ale lui Voicu. Abia așa și atunci am realizat că Voicu și tot ce a însemnat el și Creația lui, nu mai e. Noroc cu Cinty și cu noi că mai suntem aici să ne amintim. Să ne mai simțim, să ne auzim și să ne vedem - copii orfani ai unui tată hipiot, ai unui om unic, copil îmbrăcat în adult, artist costumat în business-man, suflet rănit de un sistem care-și dă progeniturile, oile negre, spre adopție. Fără Voicu, mulți dintre noi nu ar fi găsit o casă unde să se simtă acasă și sigur am fi fost și acum pe străzi. Ce m-a făcut Cinty să simt depășește orice sentiment explicabil și granițe și mări și țări. Unde am ajuns și datorită lui Voicu. Și multora dintre cei care au trecut pe acolo.

Am scris cu ocazia respectivă un poem din haiku-uri, dedicat lui Voicu, dumnezeul (deși era ateu) teatrului independent. E în engleză. Nu din snobism. Ci pentru că așa mi-a venit. O să încerc o traducere dar și o adaptare, să nu pierd forma acceptată de 5-7-5 silabe a haiku-ului.

Is there a Voicu in the House?
The hours are Green
But time is just color blind
It comes anyway.

One mask is laughing.
Another one is crying.
The one that's missing.

Using my own past.
To say no to my future.
That's the man I was.

Dislocated earth.
A grave filled with memories.
Buried and treaded.

These fucking implants
Of being Romanian.
Killing me softly.

Analog is hard
When my eyes keep looking up
To my online life.

Everything I was.
Destroy and uncreate it.
Who am I today?

Fuck my broken heart.
Overthinking killed Descartes.
I will turn to art.

It is a good day.
To kill a mocking ego.
Who's laughing now, Doc?

The sun is way up.
My hopes are afraid of heights.
Green Hours it is.

When I live my dream
Life is an external hard
Connected to me.

Everything feels pink.
But GREEN is my prime color.
So, send in the clowns.

Este vreun Voicu prezent?
Orele sunt verzi
Dar timpul e daltonist
El vine oricum.

O mască râde.
O altă mască plânge.
O mască lipsă.

Negi viitorul.
Când îți dezgropi trecutul.
Cam ăsta eram.

Pământ dislocat.
Mormânt plin de amintiri.
Bătătorite.

Implanturile astea
De a fi român
Mă ucid încet.

E greu analog
Cu ochii plecați in jos
La viața online.

Tot ce am fost eu.
Distruge și desface.
Cine mai sunt azi?

Să-mi fut inima.
Descartes a murit gândind.
Voi crea din nou.

O zi perfectă
Să îmi omor orgoliul.
Mai râzi acum Doc?

Soarele e sus.
Speranțe cu vertigo.
E dimineață.

Când trăiesc un vis
Viața e un hard extern
Conectat la eu.

Totul pare roz.
Dar eu iubesc verdele.
Să intre clovnii.


În concluzie, în loc de nota autorului, las o notă pentru mine - Un sfat pentru noul an. Nu lăsa tehnologia să-ți fure fix ceea ce te face om. Folosește-te tu de ea, nu invers. Nu deveni dependent de ea. Nimic din ce creează dependență nu e sănătos. Pentru că atunci când vei ridica în sfârșit ochii din telefon, s-ar putea să ai surpriza să te trezești singur. Iar singurătatea bate tot. Jur pe ce nuanță de roșu vrei tu. Așa că pe locuri, fii gata, start prin a închide telefonul sau laptopul de pe care ai citit acest articol și ieși afară. Întâi în fața blocului, apoi într-un parc și tot așa, până ajungi la un aeroport de lângă tine dacă îți permiți. Călătoriile te ajută să reconsideri locul de unde ai plecat. Te fac să te întorci ori cu forțe noi, ori să realizezi că nu ai de ce să te mai întorci. Pentru oricare dintre variante, e important un nou și diferit punct de vedere. Și pe acesta nu-l poți avea decât dacă te distanțezi. Chiar și fizic. Și nu sunt primul care zic asta. Citește The Hero with a Thousand Faces de Joseph Campbell. George Lucas a citit-o și de-asta știe toată lumea de Star Wars.

Vrei să ajuți? Ajută-te. Vrei să salvezi lumea? Salvează-te întâi pe tine. Vrei să iubești pe altcineva? Iubește-te. Că viața asta e cea mai scurtă. Și se învârte și pământul din ce în ce mai repede. Și cu el odată limbile ceasului. Ai ceas digital? Și ce dacă. Timpul trece la fel. Ideea e să ai grijă să nu treacă degeaba. Gata. La revedere îți doresc. Fie că noul an să fie cu zâmbet și fără restricții interioare. Că avem destule impuse din afară. Closure and out.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)