Aș vrea să cred că embrionul acesta e altfel. Că anii trecuți peste mine m-au remodelat, mi-au redefinit lumea reală și ireală, mi-au sculptat vorbele în șoapte prinse de povești.
Îmi tremură mâna de fiecare dată când ating creionul. E același creion îmbătrânit și bont. Cu el mi-am scris nimicurile ani de zile. Nu știu de ce nu l-am ars împreună cu caietul. Îl iertasem. Vina era a mea. Eu eram balonul de nulități care s-a spart în cuvinte și s-a prelins în mina de creion.
Nu știu de ce am reînceput să scriu. Nu am nimic inimitabil de spus. Lucrurile aleargă în mintea mea hiperbolic. Aș vrea să le prind și să le dau contur. Poate speranța că le pot suda și recalibra m-au împins la o nouă încercare de umilire a eului creativ.
Scriu, șterg, scriu, șterg. Guma de șters se rușinează de chinul mamut pe care îl face. Scriu apăsat și ștersul e mai mult o mângâiere pe urma de creion, e un masaj al cuvintelor care nu își găsesc povestea, e o realiniere a sensurilor, a semanticii sufletului și a gramaticii nereușite.
Uneori, nu prea des, se leagă două cuvinte. Le simt. Le adulmecă și creionul. Se rupe în extazul facerii apoi rânjește ironic gumei. Păcat că durează câteva secunde. Le recitesc, le salvez în memorie și apoi le șterg. Două cuvinte legate nu fac o frază, o idee, un tot. Două cuvinte sunt goale, inerte, picurate pe hârtia ridată de inspirația pierdută în neant.
Arunc creionul, arunc caietul.
Două cuvinte respiră pentru mine. Păcatul primordial al meschinului meu talent.
Am început să scriu. Fobia a rămas. E îngropată în toată ființa mea. Dar vreau să scriu. Cărțile despre scris nu ajută, doar îmi intensifică emoțiile nefolosite și îmi îngrădesc vocabularul.
Conceptul de plăcere a condeiului s-a născut în copilărie, s-a conturat câțiva ani și apoi a amorțit pentru decenii. S-a resuscitat greu, după multe tentative eșuate, iar izbândă e încă departe.
Realitatea ficțiunilor a despicat carapacea creativă și larva a eclozat în concret. Secunde după secunde, zile după zile, temă după temă, virtutea artei e un conflict între muncă și entuziasm. De cele mai multe ori câștigă ultimul, dar, patosul nu suplinește sublimul, frumosul, măiestria, scriitorul.
Mâzgălesc foi întregi de cuvinte închegate pentru titluri cu tâlc pe care rar le surprind. Aștept critica pragmatică a unor ființe camuflate în avatare străvezii.
Citesc și îmi plâng fericirea. "Spion" e despre mine, e o temă la care trebuia scris cândva. Recenziile îmi obturează luciul emoției și pentru o clipă arta cuvântului mă face fericită. Răsuflu ușurată. E rândul meu să fiu pe postament pentru o zi, apoi e timpul să îmi ucid iluziile creative cu texte diluate.
*