2022 a început frumos, pe străzi la pragul dintre ani erau mulți oameni, bucuria că suntem iarăși afară, împreună, a fost un moment pe care l-am savurat intens. Apoi, zilele s-au lăsat deschise în corpul meu, mai întâi cu rutina cafelei și a ceaiului de dimineață, urmată de "Hai, M, nu vezi că dormi cu alarma zbârnâind sub pernă?", urmată de "J, tu nu ai școală azi?", un pic de ruj, un pic de albastru la ochi și apoi întâlnirea cu studenții mei.
Am descoperit cu satisfacție alte valențe ale mele scriind creativ. Anul 2022 a debutat cu In Her Head, in the Kitchen în cadrul seriei WIT (Women in Theater) de la Project Y Theatre. În februarie am "călătorit" la Londra cu o piesă de radio, Man on the Moon, care peste câteva luni urma să se joace la New York în cadrul festivalului S.P.O.T. În mai, am continuat pentru a patra oară festivalul de piese noi de teatru la Jersey City Theatre Center.
Când am ajuns acasă, un alt val de emoții m-a așteptat știind că sora mea urma să împlinească 50 de ani. Ne vedem doar o dată pe an, băieții noștri sunt de mult timp mai înalți decât noi. Revederea cu sora mea are ritualuri sfinte de la amandinele de la Tulcea la atingerile ei pe fruntea mea cerându-i mereu să îmi zică Tatăl nostru. Frații mai mici, oricât de rebeli și alintați ar fi, sunt de fapt atât de recunoscători fraților mai mari. Știu, ar fi trebuit să scriu soră / surori, dar nu mă mai corectez. Trăim într-o lume atât de cenzurată de noi, o lume artificială pe care încerc să o evit.
Acasă în țară am vrut să am o altfel de vară în care să pot dărui din ce am acumulat, în care să mă voluntariez. Am reușit să o fac la Magic Camp, o organizație non-guvernamentală dedicată serviciilor pentru copiii cu cancer și alte afecțiuni grave. Nu cred că am fost vreodată atât de fericită să știu că i-am făcut pe copiii aceia să zâmbească. Mi-au dat nota zece la final. La americani de regulă iau punctajul maxim la evaluările de la sfârșitul unui semestru, dar acest zece a fost o amintire pe care nu am să o uit.
Înainte să plec din Europa și să revin în S.U.A. am avut șansa să merg pentru prima dată la Atena unde nu mi-a păsat că erau peste 45 de grade Celsius, de cum am pășit atât de aproape de Teatrul lui Dionis am simțit cum renasc. Știam că urma ca în toamnă să îmi apară un volum dedicat Thaliei, patroana comediei, așa că i-am zis și bătrânului Dionis să se pregătească să râdă. Comedia a fost și rămâne gestul performativ de a-l continua pe tata, un fel în care-l ajut pe M să treacă peste obstacole, stilul meu de viață. Proiectul din spatele acestui volum a fost început în timpul pandemiei pentru că teatrul a fost și rămâne marea mea iubire. Aș fi vrut ca acest volum să fie lansat și în cadrul FNT 2022? Categoric! Diaspora (dramaturgică) este ca și uitată de la acest eveniment cultural. Sunt însă aici și mereu deschisă dialogului pentru că avem de învățat unii de la alții.
Toamna lui 2022 a fost frumoasă, plină, emoționantă. Mai întâi am predat pentru prima oară unor studenți la masterat și doctorat; mai mult, studenții erau din India și China. Asta m-a făcut să îmi aduc aminte de primii mei ani în S.U.A., când traduceam tot ce ziceam, când nu înțelegeam de ce la magazine sunt nu știu câte feluri de cartofi prăjiți sau de ce conceptul de Revelion mai că nu există și oamenii sunt deja în pijamale la ora 22. Mi-a prins extraordinar de bine să îi aud pe studenții indieni și chinezi cum vorbesc engleza, să discutăm despre diferențele culturale, să îi aud cum nu le place mâncarea americană și le e poftă de ce le găteau părinții. Am înțeles dorul lor pentru că l-am trăit, dar le-am reamintit cât de fundamental este să vorbească cu accent, să își respecte tradițiile, să nu se lase asimilați.
A te desprinde de țara de naștere la alegere este mereu o aventură. A fi derutat, traumatizat, pierdut pentru că în țară ta cad bombe din cer este cu totul și cu totul altceva. Oana Cajal a început să își manifeste reacțiile la ce se întâmplă în estul Europei noastre iubite creând o serie de "picto-impulsuri", invitând-o pe Ana Blandiana, Claudia Serea, Ioana Ieronim, subsemnata și alții să creăm poezii inspirate de imaginile sale. Am ales să scriu doar una pe care am numit-o Copilărie. Știu, este bizar, am mai trăit sentimentul acesta că stau departe și scriu despre durerea altora, dar în același timp poate dacă am face mai multe fapte banale, dar bune am trăi într-o lume mai puțin meschină și violentă. Seria Oanei a călătorit în Italia, apoi în România și, precum războiul, nu s-a încheiat. Solidaritatea noastră de asemenea continuă.
Luna octombrie este mereu specială pentru mine, numai că în acest an m-am mobilizat să postez pe FB seria 30 de ani fără Rodica și am scris în fiecare zi ceva în amintirea ei, dar și pentru a vorbi pentru a nu știu câta oară despre prevenție. Am scris de asemenea pe blogul meu de la Adevărul un editorial (adevarul.ro/ultima-vacanta-cu-mama-primul-an-nou-fara-ea). Mamei mele îi plăcea mult să viseze și doar povestindu-i lui M și scriind realizez că desprinderile ei din comunism erau necesare, că ea trebuia să "fie" la Viena la Concertul de An Nou decât să se gândească la faptul că nu putea să fie stăpână pe corpul ei de femeie. Nu am înțeles-o pe mama la timp, eram o adolescentă cu toane. Dar am făcut tot ce am putut să nu o las să moară de două ori, să nu o pierd-pierd prin ce scriu și vorbesc public.
În noiembrie, Cosmin Manolescu și Cristina Lilienfeld au dansat și inițiat și un curs de masaj pentru că a te însănătoși nu înseamnă nici a te ruga întruna, nici a te lăsa pe mâna unor tratamente și aștepta pasiv miracole. A te însănătoși este o condiție în sine precară pentru că trăim în corpuri care se pot îmbolnăvi ușor, dar totuși corpuri reziliente care luptă să se facă bine. Acest bine, sănătos, cum vreți să îl concepeți nu se termină cu vizitele la doctor. În S.U.A., la The Louis Armstrong Department of Music and Medicine (doar un exemplu), muzica este parte integrală din a te face (la loc) bine. Și nu ține neapărat de bani, ci de dorința a de concepe vindecarea ca pe un proces multiplu. Cum ar fi să aduceți o muzicuță, ceva care încape în poșetă sau buzunar în salonul unor oameni care vor să iasă din starea de pacient? Cum ar fi să fredonați un cântec și să îi invitați și pe ceilalți (dacă pot) să vi se alăture? Și exemplele pot continua (prin desenat, meditație, etc.). În 2023 va avea loc premiera ultimei părți din Trilogia Cancerului la Sân (lccn.loc.gov). Va fi un dans. Va fi un workshop. Vor fi dezvăluiri. Vom fi împreună, fie că mergeți la București sau la Timișoara sau sunteți pe coasta de est a Statelor Unite. Cancer, coregrafiat este o altă invitație pe o temă care m-a marcat și emancipat. Mi-aș dori să fie parte din FNT 2023? 100%!!!
Decembrie este o lună fragilă pentru mine. Nu mai pot asculta colinde, nu doar pentru că sunt difuzate aici prematur, de la sfârșit de noiembrie, ci și pentru că în ajun de Crăciun în 2005 îl pierdeam pe tata. Sau îl împrumutam cerului sau unor alte zone la care nu am acces, doar le simt închizând ochii. În decembrie la New York a avut premiera piesei mele într-un act, Sans Me. Este o piesă la care am lucrat intens și care mi-a dat prilejul să descopăr că cei care nu mai sunt fizic cu noi sunt mereu în noi, că aceste energii sunt regenerative, că nimic nu se pierde până la urmă, că putem avea vise, dar și visa lucid -- piesa se bazează pe munca unor oameni de știință care cercetează acest fenomen antic numit lucid dreams. (revistascena.ro/en/sans-me-a-play-by-catalina-florescu)
Am nevoie de visare. Încerc să îi fac mândră pe părinții mei, chiar și acum la 47 de ani. Când băiatul meu s-a hotărât să joace în spectacolul de teatru Constelații am fost să îl văd de fiecare dată când s-a jucat. Aveam nevoie să re-văd mecanismul genial din spatele piesei care se bazează și pe repetiții și pe posibile scenarii.
Cum ar fi dacă ne-am începe Noul An gândindu-ne nu doar la un fel rigid de a comunica, ci a ne da răgazul să găsim calea ideală de a ajunge la alții: prin cuvinte, mângâieri, așteptări? La mulți ani sănătoși, să ne revedem cu bine!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)