Am avut dreptate în articolul despre 2021 (aici). Eu chiar sunt omul anilor pari. Îmi amintesc perfect când scriam retrospectiva anului 2021 și chiar dacă încă nu aveam nimic palpabil care să mă scoată din vidul, resemnarea, tristețea profundă provocată de pandemie, aveam măcar speranța că mai rău decât a fost nu are cum să fie. Simplu, nu?
Fun fact: De revelion am primit de la o amică un mic porcușor care simbolizează, pare-se, noroc în finanțe. L-am lipit în buzunarul de mărunțiș din portofel și am uitat de el. Însă el nu a uitat de mine. O să înțelegeți.
Ianuarie, Februarie, Martie: Repetiții și premiera spectacolului Universuri Paralele de la Teatrul de Stat Constanța în regia lui Radu Iacoban. V-am mai spus că am norocul ăsta chior să ajung doar în contexte potrivite pentru mine? Nu v-am mai spus. Dar v-ați prins că ăsta e unul din ele, nu?
Poate cea mai bine organizată perioadă de repetiții pe care am avut-o vreodată. Am simțit că lucrez într-un mediu profesionist, cu un regizor care știa ce vrea, știa ce să ceară, știa cum să conducă echipa artistică, cu o trupă a Teatrului de Stat Constanța care devenea din ce în ce mai solidă, pe un text simplu, sincer, plin de straturi. Pe scurt, bucuria oricărui actor. De menționat apariția în trupă a lui Miki (Mihaela Velicu) pe care o iubesc enorm și care face un rol absolut minunat aici. Un asterisc și pentru Erwin Șimșensohn, împreună cu echipa tehnică a TSC care s-au mobilizat admirabil și au reușit în decurs de o săptămână să transforme un fost spațiu de birouri într-o nouă sală studio complet funcțională (singura din Constanța la momentul actual).
Rămânem aici pentru că în lunile astea s-a mai întâmplat ceva foarte frumos care merită povestit. La final de 2021 scriam că luasem un casting pentru un nou film semnat Tudor Giurgiu. Inițial intitulat Sibiu '89, acum intitulat Libertate.
Paranteză: în meseria noastră întâlnirile sunt extrem de importante. Sunt momente în călătoria oricărui actor care sunt marcate de astfel de întâlniri ce ori pot lansa, relansa, împinge, schimba, ori încheia, de ce nu, cariera. Milestones, cum le spun englezii. În călătoria mea, știu că unul a fost pus aici. Paranteză încheiată.
M-am cam dezumflat când am aflat că aveam doar o singură zi de filmare, dar asta este, ce puteam face? Mi-am învățat cele câteva replici, m-am dus pe set, mi-am făcut treaba cât am putut de bine și m-am întors la Constanța. În sfârșit, într-o dimineață, pe la ora opt, opt și ceva primesc un apel. Număr necunoscut. De obicei, când văd numere necunoscute știu sigur că ori e de la vreo agenție de casting care vrea să mă propună pentru o reclamă prost plătită, ori cineva care mă sună să mut mașina. Însă, nu aveam mașina cu mine la Constanța și nici agențiile de casting nu sună chiar la ora aia. "Hai măcar dacă bănuții sunt puțini, să-l lăsăm pe om să doarmă." Răspund și aud:
- Salutare Cătălin, sunt Tudor Giurgiu!
(Știți momentul ăla când vă sună cineva și vreți să pară ca și cum nu dormeați)
- Salut, Tudor!
- Te-am trezit?
- Nu...
- Bun. Uite, m-am uitat peste ce am filmat săptămână trecută. Mi-a plăcut foarte mult și nu aș vrea să-ți omorâm personajul. Aș vrea să mai vii și la Brăila să filmăm.
- Sigur, da. (În capul meu deja se derulau variante de cum să fac să-mi iau liber de la Constanța. Norocul meu a fost că aveam o fereastră de câteva zile în care nu am repetat, deci puteam să mă duc).
- Bun, păi o să ia cineva legătura cu tine și ne vedem. Somn ușor!
- Mulțumesc. (Chicotit)
Ne vedem.
A doua zi, cobză de răceală, într-un microbuz, înghesuit cu alte douăzeci de suflete care mergeau din punctul A în punctul B ca să rezolve necunoscuta X, eram fericit. Nu o să marșez pe zilele astea pentru că e foarte mult de povestit și oricum mai sunt nouă luni de rememorat.
*Tot undeva prin Februarie, cred, am primit un mesaj de la Chris Simion-Mercurian care mă invita să fac parte din echipa de organizare a festivalului UNDERCLOUD. Revin puțin mai târziu aici.
După premieră și filmări (care s-au extins și în București) adică luna aprilie, am primit un telefon de la Domnica Cârciumaru care îmi propunea să apar în câteva episoade din Las Fierbinți.
(În acea primă zi de filmare la filmul lui Tudor, colegă de platou mi-a fost Mirela Oprișor cu care m-am înțeles extraordinar și care probabil a avut și ea un mic cuvânt de zis la această propunere)
M-am dus. Eram bucuros. Nu pentru că o să apar la TV și o să mă admire rudele de la țară și vecinii de bloc, ceea ce s-a și întâmplat, ci pentru că, în sfârșit se mișcau și pentru mine niște lucruri în zona cinematografică. Zonă prea puțin explorată care din pandemie a început să mă fascineze și în care voiam foarte mult să fac primii pași. Se pare că lucrurile s-au legat de la sine.
În tot acest timp jucam și spectacolele de la TSC și spectacolele de improvizație cu fosta trupă IMPROFIX. (Zic fosta pentru că... ah, o să vedeți mai încolo de ce).
În Mai nu s-a întâmplat nimic notabil. Doar m-am "îndrăgostit" nițel. Dar nu vreau ca retrospectiva asta să se transforme în jurnalul meu intim. Nu de alta, dar dacă ar vedea un psiholog ce aș scrie eu, ar trebui să-și consume pasta de la pix pentru o trimitere la psihiatrie. O spun sub formă de glumă, dar... îhîm. IUNIE.
UNDERCLOUD 15. Prima oară când făceam așa ceva. Când eram în echipa de organizare a unui festival de teatru. Nu știam ce presupune, nu înțelegeam cum funcționează, nu îmi imaginam câtă muncă e depusă în spatele unui astfel de eveniment. Jos pălăria pentru toți cei implicați și în special pentru locomotivele acestui festival, Chris Simion-Mercurian și Tiberiu Mercurian, care de cincisprezece ani duc mai departe conceptul de teatru independent românesc, oferindu-i și cel mai mare festival. E absolut minunat ce fac acești doi oameni. Și se pare că din 2023 va începe și construcția pentru teatrul de pe Grivița 53.
Însă aici, de fapt, cred că a fost highlight-ul acestui început de an. La două dimineața primesc un mesaj pe Instagram de la Tudor Giurgiu. Mulțumesc Tudor că ai grijă de somnul meu. Mesajul era simplu:
- Ce faci între 16 și 23?
Stai. Stai puțin. Eu știam că atunci e TIFF-ul. Doar nu? Nu cred! Pe bune? Ce să fac eu acolo? Stai, ce? Eu la TIFF? Dumnezeule mare, mi-a pus cineva mâna în cap? Și abia văzusem Hand of God a lui Sorentini.
- Păi, până pe 19 iunie sunt aici la Undrecloud, răspund eu.
- Bine, mai lasă-mă câteva zile să văd dacă e posibil și revin eu. Salut.
- Bine, ne auzim.
Somn? Care somn? It's gone.
Rollercoster de emoții până să mă sune câteva zile mai târziu și să-mi spună: "Fă-ți bagajele". Nu spun că fierbea ceva în mine când am auzit asta, dar singurii care pot să confirme sunt oamenii din metrou care m-au auzit țipând și făcând dansuri și gesturi reprezentative unui ultras dinamovist care a aflat că Dinamo iese din liga 2. Nu-mi venea să cred. Mergeam la TIFF.
Ce a trebuit să fac la TIFF? Asta a fost și întrebarea mea până am ajuns acolo și mi-am dat seama în timp ce făceam ceea ce trebuia să fac. Am primit titulatura de Ghid Oficial al festivalului. Un soi de intervievator, moderator, om care ia pulsul festivalului și îl transmite prin clipuri video de rewind care se fac zilnic. Puteți vedea ce am făcut pe YouTube sau pe pagina de Facebook a festivalului.
A fost o săptămână pe care e cam imposibil să o uit. În special pentru că experiența TIFF, dar și pentru că alte chestii pe care am zis că nu le povestesc:)
Imediat după festival, am plecat la festival, la FITS, unde am jucat spectacolul Doi tineri din Verona în regia lui Alexandru Mâzgărenu și câteva zile mai târziu Ace de siguranță în regia lui Bobi Pricop. Trei mari festivaluri consecutive. A fost o lună interesantă.
Iulie. The Vacation
Pe 17 iulie e ziua mea de naștere. Între 17 și 23 iulie a avut loc în stațiunea 2 Mai prima ediție fizică a festivalului de teatru și film Șerban Ionescu. Festival care s-a născut din dorința nebună a câtorva oameni (Carol Ionescu, Magda Catone, Dan Coza, Andreea Coza, and many more) să aducă un omagiu personal acestui mare actor, dar și cu dorința de a da o mână de ajutor tinerilor creatori de teatru și film și de a învia cultural, măcar pentru o perioadă scurtă, o stațiune de la malul mării. Eu zic că le-a ieșit. În prima zi de festival cânta Taraful de Caliu și am zis că de ce să nu-mi fac un cadou și să dau o fuga până la mare câteva zile. De fapt, îmi planificasem o vacanță mai lungă care era urmată de o fugă în munți cu bunul meu prieten Florin Aioane, apoi încă vreo două zile la Corbu cu corturile, și care, în sfârșit, urma să se termine cu o călătorie ce avea să se arate dezastruoasă și lipsită de orice sens din motive pe care am spus că nu le voi povesti. V-am făcut curioși, ah?
Am ajuns acasă după aproximativ două săptămâni de hoinărit. Bronzat, cu capul vraiște, cu sufletul la fel, cu dorință de muncă, dar fără nicio perspectivă în față. Cătălin, de ce îți trebuie perspective?
Ziua următoare am aflat că la TSC o să vină să monteze, pe la jumătatea lunii august, un om cu care mi-am încheiat cum se cuvine această superbă vară. Radu Afrim.
Să vă povestesc cât de frumos e să repeți la un spectacol despre mare, tu fiind la mare?
Hai să vă povestesc puțin.
Nu știam ce urma să monteze, auzisem niște zvonuri cum că adunase proze scurte de la mai mulți autori care au scris despre mare și că spectacolul o să fie o combinație din acele povești, cam atât. Însă chiar și după ce am avut primele lecturi nu reușeam să vizualizez, nu miroseam, nu puteam să-mi imaginez cum va arăta acest spectacol. Asta e minunat la lucrul cu Radu Afrim. Nimeni nu poate să-și închipuie lumea lui, atâta timp cât nu e în lumea lui. Lecturam la birouri, filmam la Corbu, repetam pe plajă, ne-am mutat într-o sală improvizată, alta decât sala studio, timpul trecea dar eu tot nu izbuteam să-mi proiectez o imagine a ceea ce urma să fie Seaside Stories. Însă lucrurile s-au așezat treptat în capul meu în momentul în care am putut să intrăm în sala studio, care era în renovare, în momentul în care a venit decorul, în care am avut costumele pregătite, luminile, lavalierele. Abia atunci am pus piciorul în lumea lui și abia atunci am reușit să înțeleg granițele creației lui Radu Afrim. Care sunt undeva departe de ceea ce-mi imaginam eu ca fiind creație.
Un parcurs extrem de solicitant și pentru mine și pentru colegii mei care fac câteva performanțe actoricești demne de memorat. Când zic "extrem de solicitant" nu folosesc un joc de cuvinte doar ca să pare că, dar faptul că după primul spectacol îmi timp ce-mi descheiam nasturii de la costum am izbucnit într-un plâns convulsiv, pesemne din pricina oboselii acumulate, nu mă lasă să folosesc alți termeni.
Așa mi-am încheiat eu această vară prelungită. Probabil una din cele mai interesante veri pe care le-am avut în ultimii 25 de ani. Sunt convins că și vara lui 1996, atunci când m-am născut, a fost una epică.
În tot acest timp împreună cu Alex Catanoiu, Emanuel Bighe și Alexandru Beteringhe puneam la cale ceea ce a urmat să devină o nouă trupă de improvizație, pe numele ei IMPRO.EXE
Sunt atât de recunoscător că îi am pe oamenii ăștia în viața mea încât trebuie să o spun public. Băieți, vă apreciez enorm și vă mulțumesc că sunteți parte din povestea mea!
* În luna noiembrie am plecat în deplasare la Miercurea Ciuc și Cluj-Napoca cu spectacolul Jocuri în curtea din spate. Regia Diana Mititelu. Vreau doar să spun asta și închei. La finalul celui de-al doilea spectacol din Cluj, publicul a aplaudat timp de câteva minute, eveniment după care toți, subliniez toți, actorii din distribuție am izbucnit în plâns în fața lor. A fost un moment special și am vrut să-l menționez.
Așadar, cam asta a fost. Cam așa s-a derulat un an de la care nu mai aveam nicio așteptare și care mi-a dărâmat toată convingerea că în viața ar trebui să mai am așteptări. Drumul tău, e drumul tău, ai încredere!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)