Nu credeam că o să mai scriu ceva despre anul 2021, din simplul motiv că a fost unul dintre cei mai neînsemnați și stagnanți ani din câți mi-a fost dat să cunosc, însă la invitația LiterNet-ului, căruia îi și mulțumesc pe această cale, am decis să reiau șirul amintirilor sau punctelor cheie din el, sperând că o să izbutesc o compunere care să fie cât de cât agreabilă ochilor cititorului.
Cea mai vagă imagine este strâns legată de prima parte a anului. Făcând acum un exercițiu de memorie și căutând prin ceața deasă a primelor luni din 2021, sunt capabil să găsesc doar imagini cu nesfârșitele ore de anxietate, întrebări legate de viitor, regrete față de trecut și o singurătate apăsătoare. Toate acestea fiind întrerupte pe parcursul zilei de: sport, plimbări solitare în parc, iar seara de un film în cinematograf (Și acolo erau dăți în care eram singurul suflet din sală).
Odată ce natura a început să se dezmorțească, iar soarele să fie din ce în ce mai prezent în Bucureștiul trist și gri, așa cum e în natura omului, am început și eu să mă întind din poziția de fetus în care mă găseam. Fruntea mi s-a dezmorțit, ochii s-au deschis, am început să respir și iată că și viața a devenit puțin mai colorată.
Ce putea fi mai trist decât ultimele luni?
Aveam nevoie de activitate, deoarece puținele repetiții și spectacole pe care le mai aveam în decursul unei luni nu erau de ajuns să dea scop vieții mele. Așadar, am început să urc pe munte, să socializez mai mult, în genere să caut soluții care să-mi mute focusul de pe "TEATRELE SUNT ÎNCHISE ȘI VIAȚA MEA LA FEL" pe "EXISTĂ VIAȚĂ ȘI ÎN AFARA TEATRULUI".
Însă, ușor, ușor, cu venirea verii și activitatea culturală urbană a renăscut, evident nu la amploarea de dinainte de pandemie, dar m-am mulțumit și cu atât.
Jucam spectacole de improvizație cu trupa IMPROFIX, am reluat Unchiul Vania la teatrul Metropolis (spectacol făcut în anul II de master), am aflat că urmează un turneu național cu Jocuri în curtea din spate, așadar perspectivele se arătau luminoase.
Am uitat să menționez, în tot timpul acesta în care eram avid după activitate, cred că prin luna martie sau aprilie, am decis să fac voluntariat pentru Grivița 53. "Primul teatru construit din donații". Proiect inițiat de minunata Chris Simion Mercurian la care am aderat cu atât de mare entuziasm, cum nu mai avusesem demult. Aveam nevoie de scop. Acolo l-am găsit, iar adevărata împlinire va veni atunci când, sper, voi călca pentru prima oară în clădirea teatrului. În acest moment proiectul mai are nevoie doar de autorizația de construcție și șantierul poate începe.
Vara a fost chiar suportabilă, mult mai mult decât sora ei din 2020. O întâmplare care merită menționată s-a petrecut de ziua mea, pe 17 iulie, când împreună cu bunul meu prieten Florin Aioane și bunul său prieten, Alex Murariu, am urcat pe creasta Pietrei Craiului. Douăsprezece ore de traseu, care au fost urmate de un drum spre București, iar a doua zi, la patru dimineața, de un zbor spre Timișoara, plus un drum de două ore cu mașina spre Bocșa, unde trebuia să jucăm Unchiul Vania.
Au urmat două reprezentații foarte reușite la Sibiu, în cadrul FITS, cu Jocuri în curtea din spate, participarea la Festivalul Național de Improvizație cu trupa IMPROFIX, o mini-excursie în Germania, apoi un turneu de excepție care a trecut prin Chișinău, Brăila, Iași și București, cu același spectacol Jocuri în curtea din spate.
Anul a fost ciclic. Adică s-a încheiat la fel cum a început. Din nou: lipsă de activitate, lipsă de perspective, lipsă de scopuri. Însă, aveam o lecție învățată din spate, așa că nu am mai așteptat de la providență și am început să mi le creez singur. Unele mai mici, altele mai mari, scopuri care m-au ținut pe o suportabilă linie de plutire.
Pe scurt, anul Muntelui și al Cinematografiei, cele două constante cu care am defilat tot anul.
Uitându-mă la ceea ce am scris în începutul acestor mini-memorii realizez că anul 2021 nu a fost chiar așa de negru pe cât l-am prezentat. Mai degrabă a fost un an de acumulare, de cunoaștere și autodepășire. La fel cum o veveriță își adună ghindele pentru iarnă, așa am simțit și eu că am făcut anul ce a trecut. Mi-am adunat "ghindele" pentru viitor.
Sper să îmi ajungă să fac o tocăniță destul de mare.
Iar anul 2022 a început foarte bine în plan profesional. Un mic rol într-un film și două colaborări la Teatrul de Stat Constanța. Cum mi-a spus și Erwin Șimșensohn: "Nu știi de unde sare iepurele".
*