2022.1
Anul nou. Sibiu. Sunt la concert Subcarpați. 00:00, an nou fericit!!!, e full de lume și eu mă filmez și îmi vine să plâng. Sunt fericită. Îmi propun să citesc o carte pe săptămână. N-am reușit. Covid. Mă întorc mai repede în București. Stau izolată 16 zile, mi-e rău timp de 16 zile. Mă uit obsesiv la filme pe Mubi. Obosesc. Mă apuc obsesiv de integrame. Nu mai mănânc carne. Și nici bomboane din Grecia.
Ies din izolare. Casting. Ziua mea și încep proiectul. 22 de ani. Urmează 4 luni de repetiții. Sunt extenuată, sunt obosită, sunt nefericită cu omul de lângă mine. Îl iubesc dar sunt nefericită. Încerc să mă ancorez la viața mea care pare că trece pe lângă mine.
Aprilie, mai. Filmez de Paște, scot un spectacol de teatru dans. Sunt obosită. Sunt nervoasă, mă simt singură. Simt că nu știu nimic despre mine, mă simt prinsă într-o bulă de săpun. Vreau să ies și să dansez.
Îmi dau seama că nu prea am oameni în jurul meu, că i-am neglijat. Sunt frustrată. Dar înghesui tot în bulă.
2022.2
6 iunie
Se sparge bula de săpun. Sunt la mine în cameră. Camera mea e acum plină de mizeriile adunate în ultima jumătate de an. Mă scufund. Urlu. Nu știu de unde să o apuc, nu știu de ce să mă prind, mi-e greață. "Mama, ajută-mă!", urlu pentru prima oară în viața mea. "Tata, ajută-mă!", urlu pentru prima oară în viața mea.
Se face întuneric și eu stau ghemuită într-un ochi de lumină. Și îmi dau seama că sunt singură și descoperită. Total. Mi-e frică. Ce fac? Caut pe net, mă uit la seriale și mănânc înghețată, joc și râd când lumea mă aplaudă, apoi plâng și mă dau cu capul de pereți acasă. Îmi fac paste. M-am opărit la mână.
Ce fac? Îmi iau bilete impulsiv la Amsterdam. Viața pare din nou bună.
Mă îndrăgostesc. Mă îndrăgostesc atât de tare încât îmi iau bilet de avion până la Cluj. Să îl văd.
E vară. Mă apuc de terapie. Nu mai joc, nu mai filmez. "Vreau să învăț să îmi placă să fiu eu cu mine", îi spun lui Gabi. "Ok, da' o să dureze". "Ok". Mizeria din bulă revine. Îmi dau seama că în bulă erau mai mult de 6 luni de mizerie adunate. Iar e rău, iar mi-e rău. Mă plimb singură cu orele și mă forțez să îmi placă.
Mă reapuc de făcut colaje. Nu mai știu să mai pun în cuvinte ce simt și nu mai vreau să țin în mine, așa că mă apuc să decupez și să lipesc până îmi ard degetele și plâng și râd și ascult muzică și nu mă mai ridică nimeni de acolo.
Septembrie. Acum chiar sunt singură. E oribil. Dar îmi doresc asta. Începe să îmi placă să mă plimb singură. Încep să mă descurc singură. Ies cu fetele. Dansez. Plec cu prietena mea în Bulgaria. Intrăm într-o Biserică. Mă așez și spun o rugăciune și plâng. Sunt fericită.
Plec în Covasna să filmez. Mă reconectez cu o prietenă. Sunt fericită. Mai decupez una alta. Mă uit după urși și sper să văd și eu unul. Nu am văzut.
14 noiembrie mi-e dor de mor.
15 noiembrie mă doare de mor.
1 decembrie renunț de tot.
Mă simt liberă. Sunt liberă. Ca și cum înainte aveam o trenă prinsă de umeri care îmi îngreuna mersul. Și am tăiat-o. Eu cu mine. Și acum râd. Și mănânc popcorn fără sare cu sora mea. Și râd.
Filmez. Și beau la petreceri seara. Și mă trezesc târziu. Și îi duc un capri-sun mystic dragon și un ou kinder. Și zâmbesc. Și o să plec în Istanbul cu prietenii pe care acum jumătate de an nu-i aveam. Și fac în continuare colaje și iubesc asta la fel de tare. Și văd filme. Și pe Mubi și la Imax.
Și în continuare nu mănânc carne. Și nici bomboane din Grecia. Și nu îmi mai e frică să fiu singură. Și zâmbesc mai des. Și am un optimism aproape copilăresc, pe care, acum ceva timp, cu siguranță, l-aș fi numit prostesc. Acum, în schimb, las așa, copilăresc. Mai văd eu.