2022 m-a învățat că nu am absolut niciun drept să pretind ca ceilalți să se comporte așa cum cred că aș face-o eu în situații similare. 2022 mi-a arătat cât sunt de vulnerabilă dar, culmea, asta nu m-a mai dezamăgit ci doar m-a înduioșat la mine. 2022 mi-a dat mai multe lecții pe care încă mă străduiesc să le înțeleg. Cele mai importante sunt vechi de când lumea: nimic nu este veșnic și niciodată nu spune niciodată.
Am văzut mult teatru în 2022 și deși tiparul așteptărilor s-a verificat, simt că am câștigat câte ceva: o scenă, o replică, jocul unui actor, un colț de decor, acel cineva cu care am împărtășit fiecare experiență - în sala de spectacole sau, ulterior, online. Și cum teatrul este o experiență atât de personală, aș vrea să las aici o parte din mine așa cum m-am regăsit eu în spectacolele de teatru din 2022.
Am avut mari așteptări de la noua stagiune a Teatrului Național București: o conducere nouă care părea că dorește să demonstreze, multe premiere anunțate, o trupă reîmprospătată, regizori de top.
Am rămas însă doar cu Exil-ul Alexandrei Badea. Am rezonat puternic cu accentele piesei, fără să mă identific neapărat cu povestea, care este, până la urmă, extrem de personală. Nu mai văzusem demult un proiect scris și montat special pentru o scenă și o trupă anume, dar cred că astfel de experiențe sunt extrem de actuale și necesare.
Viața este ceea ce ne rămâne după fiecare răscruce; alegerile ne aparțin dar trecutul rămâne în noi și se transmite din generație în generație. Ne prefacem că suntem altcineva decât suntem cu adevărat. Trăim după limitele și regulile trasate de alții dar cu frustrările, neîmplinirile și regretele noastre înăbușite. Vorbim în șoaptă ca să nu ne audă vecinii sau, și mai bine, nu spunem nimic din ceea ce simțim pentru că lucrurile care nu sunt spuse nu există decât pentru cei care se luptă în tăcere cu ele. Ne este frică; ne credem defecți; răbdăm, strângem din dinți, vrem să dovedim. Ne sacrificăm pentru copii, apoi pentru nepoți și mai pe urmă ca să ne protejăm părinții sau imaginea pe care ne-am construit-o. Încet-încet, trecem pe lângă viață; ne trădăm dorințele și nu ne punem problema să fim fericiți.
Exil este acel spectacol pe care îl vezi și îl revezi pentru că-ți amintește permanent să nu te pierzi de tine.
După prea multe așteptări înșelate pe la teatrele bucureștene, am luat o gură de aer proaspăt la Festivalul Național de Teatru.
Reîntâlnirea cu teatrul copilăriei mele a fost melancolică și emoționantă. Am râs și plâns deopotrivă la originala Vrabia a Letei Popescu și a echipei Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. Într-o secundă mi-au revenit în memorie Vizita bătrânei doamne (1994) cu Ioana Citta Baciu, de neegalat pentru mine până în ziua de azi, Revizorul (1995) lui Daniel Tudorică sau Fizicienii, Proștii sub clar de lună și multe, multe alte spectacole care, în anii adolescenței, mi-au definit pasiunea pentru teatru.
Un text original, regia proaspătă a Letei Popescu și o trupă tânără și foarte talentată mi-au desenat sub ochi întreaga copilărie și tinerețe post-comunistă în orașul de provincie industrial și mi-au transpus toată nostalgia pe care nici nu știam că o înmagazinasem într-o metaforă. Am fost și eu o vrabie, printre mii de vrăbii, mici, neînsemnate, care și-au dorit să zboare din cuibul lor cât mai departe, spre soare, fără să privească o clipă înapoi. Și care, după toată zbaterea, competiția cu sine și cu celelalte "vrăbii" dornice să dovedească prin Capitale, după toate împlinirile și dezamăgirile, se întorc cu tandrețe acasă în cartierul ce mai are încă cel puțin un bătător de covoare, căutând în debaraua unde se ascundeau cadourile de Crăciun amintirea unui timp al libertății totale și al viselor în culori.
Vrabia face parte din PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC CONTEMPORAN, un program artistic inițiat de Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați cu participarea regizorilor Leta Popescu, Adi Iclenzan și Cristian Ban și este al treilea spectacol după ...în țara minunilor (Adi Iclenzan/2022) și O repetiție moldovenească (Cristian Ban /2022), creații colective de excepție pe texte noi sau românești mai puțin cunoscute publicului.
În 2022 am avut și șansa unei puternice experiențe de teatru imersiv. Mi-am dorit mult să văd Oedip Rege în montarea originală de la Craiova a lui Declan Donnellan. Dar am ajuns doar la București în FNT.
Sofocle a fost cel ce a definit și integrat corul în acțiunea tragediei grecești și l-a considerat pentru prima dată un actor în sine. Spargerea barierei dintre public și actori capătă accente dramatice în montarea lui Donnellan. Și am fost acolo, trup și suflet, în picioare, pe scenă sau însoțind convoiul prin diversele spații ale TNB, într-un timp și spațiu care se comprimă între replicile actorilor, respirația lor sacadată, sânge și viscere, într-o intimitate aproape spirituală. Este incredibil cum redescoperi dimensiunea tragicului într-un astfel de experiment și cum te regăsești mai viu, mai uman, mai puternic.
Cu aceste amintiri în suflet, 2023 se vede cu sete de explorare, stare de îndrăgostire și dorință de a redescoperi excepționalul din oameni, lucruri și experiențe noi; fără așteptări, dar cu multă speranță. Pe curând!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)