Parafrazând Ecclesiastul, probabil că sunt ani în care construiești și ani în care totul se dărâmă. Sunt ani în care curba vieții urcă și ani în care curba e descendentă. Sunt ani în care sădești și ani în care seceri sau ești secerat. Sunt ani petrecuți în coconul vieții obișnuite și al rutinei binecuvântate și ani în care ești aruncat în afara galaxiei de confort. Sunt ani de îngheț și moarte, sunt ani de primăvară și renaștere.
Anul 2022 l-am resimțit ca pe un an de stagnare sau chiar regresie, după mai mulți ani de creștere (ani în care am creat multe lucruri, am luat domenii noi de la zero, am cunoscut mulți oameni, m-am implicat în multe proiecte, m-am căsătorit).
2022 e anul în care s-a terminat oficial pandemia și ne-a spintecat viețile în două jumătăți ireconciliabile: "înainte" și "după". Mi s-a părut că în 2020 mi-am lăsat viața, așa cum o știam, în așteptare, ca o pereche de papuci lăsați în fața ușii. Iar când în sfârșit am ieșit din casă "după", în 2022, am constat că nu mi se mai potrivesc. Normalitatea s-a schimbat și eu m-am schimbat. Parcă nu am resimțit așa de tare pandemia, cât am resimțit anul acesta de "după". Lumea s-a zguduit din temelii, libertatea și adevărul au fost încălcate. Toți am murit puțin, unii au murit pe bune. Doi ani trăiți în frică, dezbinare, minciună, cu moartea, falimentul și inutilitatea bătând la ușă, nu puteau să nu lase urme. A fost un fel de "ultima noapte de pandemie, întâia noapte de război". Sau chiar noaptea minții.
E anul în care, după ce am lucrat pe cont propriu aproape nouă ani într-un domeniu creativ (fotografie, scris, ateliere creative, tururi ghidate), am renunțat și m-am angajat. Încă nu m-am obișnuit cu noul ritm. Parcă a trebuit să o iau din nou de la zero. A câta oară? Reinventarea reinventării. Mi s-a acrit de reinventare ca de mere pădurețe. Dar n-am ce face. În orice condiții nu e ușor să lucrezi într-un domeniu creativ, în pandemie încă am ținut steagul sus și am avut o perioadă foarte creativă, dar "după" lumea s-a schimbat, piața s-a schimbat și cererea s-a diminuat în domeniul meu - dacă e să vorbesc în termeni economici - și mi-a bătut falimentul la ușă (nu că înainte aș fi fost așa prosperă în "afaceri"). Nu sunt singura în această situație, sunt sigură.
Dar nu e vorba doar de economie aici. Parcă anul acesta nu mi-am mai regăsit nici motivația și entuziasmul neabătut care m-au purtat zilnic înainte timp de mulți ani. Atunci când a trebuit să completez un banal formular, nu am știut ce să trec la ocupație: fotografă, scriitoare, ghid de turism, trainer sau... șomeră. Poate că e o chemare de a-mi simplifica munca, de a vedea ce păstrez și ce reduc sau chiar la ce renunț pentru a se potrivi mai bine cu mine în prezent. Ca o curățenie de primăvară. Nu o percep ca pe un eșec (ba da, uneori - zice vocea mea critică), ci ca pe o reașezare. Dar ca orice perioadă de tranziție, își are prețul ei de disconfort, însoțit de sentimentul de tristețe și dezorientare. Știu, am mai trecut pe strada asta, întotdeauna mă conduce undeva și se deschide o nouă stradă, dar... deocamdată sunt aici.
E anul în care am simțit că mi s-au clătinat prieteniile, că mi-a ruginit capacitatea de relaționare cu oamenii, că am găsit mai puțină înțelegere la ceilalți, dar și în mine însămi față de ceilalți (mi-aș dori așa de mult să schimb asta). Unii oameni s-au îndepărtat de mine, de alții m-am îndepărtat eu, prieteniile s-au cernut, uneori fără un motiv aparent. Să fie roadele amare ale pandemiei? Să fie acei doi metri distanță între noi pe care nu mai știu să-i umplu? (Deși în anii pandemiei chiar am încercat să păstrez legătura cu ceilalți, să mă întâlnesc cu oamenii, în limitele posibile.) Să fie faptul că ne-am obișnuit să trăim unii fără alții și să ne împlinim viața altfel? Anul acesta am citit cartea Secolul singurătății de Noreena Hertz care arată prin studii științifice efectele singurătății și izolării asupra comportamentului uman, un prim efect fiind chiar nivelul scăzut de empatie, capacitatea de a ne pune în locul altora, manifestarea ostilității chiar. Sună cunoscut? Sau, cine știe, poate că e doar problema mea. Din cauza oboselii extreme de care am suferit anul acesta nu am mai reușit să întrețin, să hrănesc toate relațiile și am simțit nevoia de solitudine și liniște pentru a mă reîncărca. Sau poate pur și simplu încep să îmbătrânesc și devin mai mizantropă.
E anul în care am simțit din plin criza vârstei de mijloc, care-mi dă târcoale de câțiva ani, după ce am început să navighez apele melancolice și hormonale ale mării ce se întinde între 40 și 50 de ani. Acum sunt în mijlocul mării. Timpul a căpătat alte valențe, se comprimă și se extinde după o logică care-mi scapă. Mă întâlnesc cu prietenele mele din liceu și mi se pare că parcă ieri-alaltăieri vorbeam de primul sărut, de alegerea facultății, de emoția întâlnirii cu "Făt Frumos" și iată, azi vorbim de menopauză și de copiii noștri adolescenți. Eu nu am copii și nici menopauză (încă), iar uneori mă simt la fel de nesigură de mine ca atunci când eram adolescentă. Ajunge cu prostiile astea, îi spun acelei adolescente, acum sunt "om mare", dar toate versiunile mele mai tinere își dau mâna și îmi cer ceva. Ce? Asta încerc să aflu.
E anul în care am citit cel mai mult (vreo 60 de cărți) și am scris cel mai mult în jurnale (trei agende groase). Cărțile și jurnalele au fost bucuria mea și totodată refugiul meu de când mă știu, iar anul acesta m-am refugiat și mai mult în ele. Am început să apreciez cărțile cu un ritm mai lent, care-mi lasă spațiu pentru meditație și pentru propriile gânduri sau chiar mă inspiră să scriu. Menționez câteva care mi-au rămas aproape: Daniel Mendelsohn - O odisee, Karl Ove Knausgard - Lupta mea. Moartea unui tată, Diana Radovan - Our Voices, Ioan Florin Florescu - Lumea ca o zi de vineri, Suleika Jaouad - Între două lumi, Jordan Peterson - Dincolo de ordine, Dani Shapiro - Hourglass.
E anul în care am simțit un mare gol lăsat în urmă de publicarea primei mele cărți (M-am întors acasă, Editura Faninu, 2021 - claudiatanasescu.com). E o carte foarte personală care mi-a luat câțiva ani pentru a o scrie și a procesa toate trăirile legate de ea. E o odisee interioară în căutarea rădăcinilor și identității, după mai multe rătăciri și schimbări de direcție care m-au purtat peste mări și țări. Dacă e adevărat ce se spune, că o carte e ca un copil, ei bine, cartea aceasta a crescut în mine câțiva ani, am pus în ea multă dragoste și efort, apoi după "nașterea" ei (în 2021) a trebuit s-o "cresc", adică să mă ocup de lansări, promovare, evenimente (în 2022), ceea ce a fost foarte obositor pentru firea mea introvertită, iar apoi a venit momentul să-i dau drumul în lume și să mă despart de ea. M-a lăsat "post partum" cu un mare gol creativ, sufletesc și cu un blocaj de scris din care nu am ieșit încă.
E anul în care am simțit că ritmul vieții s-a accelerat foarte mult, prea mult. Prea mult internet, prea multe evenimente, prea multă muncă uneori, prea multă alergătură. E anul în care m-a doborât oboseala, extenuarea care a dat în depresie în final, din care am ieșit fragilă și slăbită. Am obosit muncind, am obosit în căsnicie, am obosit în relațiile cu ceilalți, am obosit în concediu chiar. Nici nu îndrăznesc să mă plâng de burnout pentru că dacă mă uit în jurul meu, toată lumea a suferit de burnout, iar extenuarea pare să fie un nou mod de viață, e normalitatea.
Dacă aș face un top al anului acesta, nu aș vrea să fac un top al oboselii. De aceea, nu aș include niciunul dintre momentele de mai sus, deși au fost importante în felul lor și nu vreau să le neg, pentru că m-au adus în prezent. Nu aș include în top nici momentele bune, bucuriile, călătoriile, realizările sau acele mici crâmpeie greu de prins în cuvinte din viața "banală" de zi cu zi în care viața strălucește ca un curcubeu într-un ciob de sticlă, pentru că au fost și din acestea. În ciuda extenuării și a pierderii entuziasmului, sunt recunoscătoare pentru viața mea și tot ce e în ea și știu că însuși faptul de a fi vie, sănătoasă și a putea să mă gândesc și să scriu despre aceste probleme "de lux" este un mare dar.
Și totuși, dacă ar fi să aleg un moment de top al anului 2022 ar fi chiar momentul acesta, dimineața aceasta la câteva zile după Crăciun, în care stau la birou, în liniștea casei mele care încă miroase a brad, cu soarele bătând în fereastră într-o iarnă care seamănă a primăvară, scriind pe o foaie cu pixul (cam ilizibil, ca de obicei), o ciornă pe care apoi o voi transcrie pe calculator și care sper că se va închega într-un articol... pentru LiterNet. E exact locul în care vreau să fiu acum, nu-mi doresc altceva. Stau în vârful timpului, iar vârful acesta îl pun pe foaie și scriu. Chiar și în ani ca aceștia, când simt că am regresat, că m-am împiedicat, că nu mai știu cine sunt, că am fost părăsită de Dumnezeu și de oameni uneori, că am căzut în prăpăstii, că am pierdut direcția, știu că de fapt e o treaptă dintr-un urcuș.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)