Apoi mergem acasă să facem curat în așteptarea noului an. Să alungăm ce a fost nebinevenit. Țin la unele lucruri. Parcă am sufletul mai ușor după ce le fac. Așa cum țin la a nu arunca gunoiul în prima zi a noului an. Cică să nu-ți arunci norocul. Așa se va sfârși 2022.
Sfârșitul lui 2021, că vorbim de ce a fost, e în ceață. Foarte multe nu-mi amintesc. Doar că a fost un du-te-vino. Prieteni-familie. Să ciocnim, să culcăm copilul, să mergem iar să ciocnim. Cam așa s-a desfășurat lunga noapte din an. 2021 s-a sfârșit cu o dorință puternică a mea de a mă întoarce la teatru. Nici nu născusem bine că am fost în picioare. Gata să mă întorc. Big mistake. Timpul nu pot să-l dau înapoi. Dar, dacă aș putea, mi-aș da două palme, m-aș așeza pe un scaun și mi-aș spune: 'fii atentă aici'. Și mi-aș da niște sfaturi pe care azi le-aș prețui prin experiența anului ce s-a scurs. Mi-aș da timp cu copilul și timp cu mine. Nu mi-l dă nimeni înapoi. Apoi, sa fim serioși. La teatru, nu-mi ridică nimeni statuie. Am alergat spre el, nu știu de ce. Și după ce am alergat spre el, nu știam cum să ajung mai repede acasă.
Ce trăiesc azi e între timpuri. Uneori am momente de luciditate. Alteori, mă uit ca și când ar fi viața altcuiva pe care o trăiesc. Uneori stau și mă gândesc daca copilul care mișună prin casă și merge sub ochii mei e chiar al meu și cum s-a întâmplat treaba asta. Când. Uneori e o senzație foarte ciudată în care nu-mi dau seama unde mă aflu dar știu că tre' să fac bine lucruri și mă panichez.
Despre teatru, ca să vorbesc totuși despre ce fac când nu sunt acasă...
Am repetat la lucruri care nu mi-au făcut plăcere. Care m-au obosit sufletește. Am lucrat și la proiecte la care a meritat să fiu prezentă, fără să fiu însă în stare de mari creații. Doar că am putut lua parte la niște discursuri teatrale extraordinare.
S-a întâmplat să fiu selectată la 10 pentru FILM la TIFF după ce am fost de alte câteva ori pe lista de propuneri (mulțumesc celor care m-au propus și susținut de-a lungul anilor). Un TIFF de altfel mișto, descoperind-o pe coordonatoarea de acum a programului, Florentina Bratfanof, foarte caldă și implicată în tot demersul. Am cunoscut oameni noi, un lucru pe care mi-l doream acut după pandemia în care brusc, îmi dispăruseră fețe din minte.
După TIFF vreun film?, mă tot întreabă lumea. Da, am văzut multe.:) De făcut, nu. Nu s-a legat. Încă. Poate va fi, poate nu. Nu pot să zic că mai aștept ca-n trecut. Au îmbătrânit și așteptările odată cu mine. Adică, am devenit mai înțeleaptă. Nu mai aștept fericire sau împlinire din asta.
Mi-a încolțit gândul că poate încă un copil? Apoi l-am alungat. Gândul. Apoi iar mi-a apărut. Și tot trecând o lună și încă una, îmi dau seama că nu am deloc timpul pe care mi l-aș dori cu ea, cea de acum... unde să mai fac un copil pentru care să nu am timpul pe care mi l-aș dori? Vreau să mă bucur de fiecare moment, de fiecare lucru nou pe care îl face. Vreau să fiu acolo. Aud păreri, primesc sfaturi. Iau ce-mi folosește sau cred că mă ajută. Restul trec la spam.
Partea bună, zic eu, e că nu mă mai interesează că pot spune ceva și să fiu citită greșit. Sau judecată. Zic ce cred sau ce simt. Chit că unii vor face printscreen-uri la ce spun și se vor amuza, unii vor strâmba din nas, iar alții vor da aprobator din cap. În momentul ăsta nu mă interesează cine crede că am dreptate sau dacă am. Asta simt și asta cred. Și asta mă definește acum.
2022 mă lasă indiferentă la multe chestii care mă costau înainte. Multe nimicuri. Și care, îmi dau seama târzior, sunt fum. Am învățat să ignor ce nu-mi face plăcere și să merg pe lângă ca și cum ar fi o poză într-un geam.
2022 m-a învățat și că ce ai în bătătură, în ogradă, de la Dumnezeu nu e acolo veșnic. Și nu ți se cuvine veșnic. Nu ți se cuvine de la sine punct. Că-s părinți, copii, frați, surori.
Uneori tre să-ți faci timp să spui: 'te iubesc', deși pare o formulă mai mult americană. Nu prea suntem învățați cu asta. Creștem cu sentimentul rușinii față de cuvintele astea. Sunt tabu pe undeva. Nu spunem 'te iubesc' pentru că e patetic sau nu spunem pentru că cel în cauză ar trebui să știe asta de la sine. Și trece timpul pe lângă noi și ne dăm seama ori că am crescut cu lipsuri fiind privați de aceste cuvinte, ori că cei pe care i-am privat noi de aceste cuvinte s-au dus dintre noi și rămânem cu regretul că nu le-am spus niciodată. Apoi ne liniștim la gândul că: lasă, sigur au știut ei. Și nu e așa. Sau poate e, dar uneori e nevoie de ele verbalizate. Tot ce m-a interesat până în 2022 ia medalie de argint.
Rămân cu regretul pentru 2022 că nu m-am văzut cu prietenii atâta cât mi-am dorit. E o vrie din care-mi doresc să ies. Vreau să am timp. E o replică foarte mișto la începutul Moromeților care zice ceva de genul că "timpul avea răbdare cu oamenii". Iar în partea a doua, că timpul nu mai are răbdare cu oamenii.
Uneori aș vrea chiar să prind timpul într-o capsulă. Să opresc totul unde e și să o văd mereu pe ea așa. Prin casă. Cu jucării și ascultând la nesfârșit melodia care mă calcă pe nervi cu elefantul Cici.
Dacă aș vrea să cumpăr ceva, ăla ar fi timp. Oricum banii nu-s palpabili, sunt virtuali, imateriali, nu-i vezi, adică-i vezi, dar dispar imediat, circulă, sunt în continuă schimbare. De ce n-aș putea da o monedă din asta pe un timp pe care la fel, nu-l văd, nu-l apuc, dar îl simt? Aș face un troc din ăsta. M-ar interesa. Dacă știi pe cineva care să sell me some time, I'll buy it.
*