2022. Open Window

*Ascultă Júníus Meyvant - Lay Your Head în timp ce citești cine am avut nevoie să îmi fiu anul acesta.


 Îmi doream un om bun în viața mea. Am început 2022 tăind de pe listă tot ce era important, mai puțin bunătatea. Suntem durere peste care nu am putut să trecem. Înainte de vindecare, suntem un gol în stomac, o sfâșiere de suflet. Uneori îți dorești să iei toți oamenii în brațe, crezând că așa te vei face tu bine. Într-un ianuarie trist, cum altfel, am scris: "Sunt sinceră și pe aici și prin viață. Când îmi e bine, mă bucur alături de toți cei dragi. Pe de altă parte, când nu e tocmai bine, nu e atât de ușor să povestesc. În fine, ce voiam să scriu acum e că am vorbit cu Sofia ca să mă descarc de toată dezamăgirea de sine și, în timp ce vorbea, a spus așa: «și apoi m-am născut eu și știi că asta a fost perfect și ai fost fericită». Deocamdată e cam ce voiam să rețină despre mine."

Tot în ianuarie, dar nu despre mine sau nu pentru mine, Cezara mergea la educație sexuală și, de fapt, stai, că tot despre mine este, în ideea în care am vrut ca ea să fie pregătită și alegerile să îi fie conștiente.

La începutul anului, Sofia și covidul îmi încercau limitele. Ei îi era rău, dar nu voia să meargă să se testeze, să putem demonstra la școală pentru cursuri online. Eu mă simțeam cel mai neputincios părinte din lume. Mi-a spus atunci cineva că e vina mea că nu stă copila la testare, că așa ceva nu se negociază. A fost o picătură care încă nu umpluse paharul. Sofia știa că plătisem testul, că ne trebuie la școală, că e incomod nu dureros, dar i-a fost prea frică și m-a rugat să nu o oblig. Să nu o oblig. Haștag vreau să mor nu sunt un părinte bun.

Când eram mică, mama îmi spunea că vestesc primăvara pentru că sunt născută odată cu echinocțiul din martie. Și îmi suna atât de frumos. Anul acesta, în martie, am mers cu Cezara la un concert, unde a fumat lângă mine, oarecum mai departe de mine, dar totuși. Acum zâmbesc, atunci îmi venea să plâng.

Martie mi-a adus primul drum cu avionul. De ziua mea, la Roma, cu omul bun pe care (mi)-l găsisem. Am știut atunci că nu sunt bine, însă poate nu e chiar despre mine în viața asta, poate dacă aleg plus în loc de minus, poate fac bine celor din jur. Am iubit o grădină cu portocali în care o fată cânta la harpă. Și aș fi vrut să nu alerg atât pe toate străduțele ci să mă port ca un localnic. Să beau cafea dimineața, să mă pierd în prima biserică no name, să număr pietrele din fața caselor cu multe plante și să mă zgâiesc la oamenii calzi. Poate într-o altă martie și poate în Portugalia. Notez totuși că a fost frumos, că mi-am făcut traseu pe google maps, eu singurică, și că am bifat totuși ce era de văzut.

Uitam că martie a însemnat o lună plină cu flori primite acasă. Zilnic intrau în casă flori. Iubeam plantele în ghiveci, dar martie ăsta cu flori m-a făcut să mă simt iubită, când știam că se termină tot.

Apoi a urmat excursia la Brașov cu Sofia. Trebuia să fie și Cezara, dar ei i-a surâs mai mult să rămână singură acasă și, mna, o înțeleg. Excursia a fost minunată. Conectare cu Sofia. Plimbare, cafea, râsete, noapte de filme. Mi-nu-nat.

Să consemnez că Cezara a câștigat un voucher de o mie de lei la un concurs de baschet. Pe care mi l-a dat mie să îmi iau telefon. Pe care mi l-a dat mie, să mai scriu o dată. Apropo de baschet, avem carte de oaspeți deja la Grigore Alexandrescu, am fost anul acesta de câteva ori cu ea cu picioare rupte sau aproape rupte. Ce vreau să notez e faptul că de fiecare dată, ea fiind la teren în momentul accidentării, a știut să sune la 112, prietenii au așteptat cu ea ambulanța, apoi am fost sunată și eu cu asigurări că e deja pe mâini bune și pot merge spre spital. Aparent, oamenii simt că nu pot vedea sânge, durere, rupere și au încercat mereu să mă protejeze.

La începutul anului am scris așa: "Exercițiu de sinceritate. Mi-am creat așteptări prea mari de la cei din jurul meu. M-am lăsat și eu purtată de propriile dorințe și vise și am uitat că viața nu e o poveste. Apoi mi-am revenit și m-am lovit cam tare, am intrat în depre/deprimare; cum era și normal, m-am auto-pedepsit, m-am izolat de toți cunoscuții. Am început terapia, însă nu am putut continua, nu am putut vorbi tocmai eu. Hellen a observat instant că nu mai suntem "prietene" pe facebook și m-a readăugat. Pentru unii oameni, mersul pe aici pe facebook e doar o bucățică din viața lor. Aici e ca un album foto în care pui pozele alea bune, după ce ai țipat la toată lumea să stea dreaptă și să zâmbească. Io nu am știut să fac așa. Recent am avut o sesiune de coaching și tipa cu care am vorbit mi-a spus că a stat cu sufletul la gură tot timpul cât am vorbit și simțea că particip la o cursă contra cronometru. Nu mă pot detașa, nu pot fi calmă, orice aș face. Pentru unii par calmă, mi s-a spus. Am un omuleț în cap care îmi vorbește încontinuu. Mi-e dor de oamenii pe care îi aveam înainte în viața mea. Așa cum erau ei și așa cum eram eu." Și am reactivat contul de facebook, de unde dispărusem. Lăsasem la prieteni pe Luiza Zan și pe Veronica D. Niculescu. Luiza își pierduse contul, mesajele cu ea îmi dispăruseră, dar când am reluat legătura pe contul ei nou, am primit confirmarea că sunt în continuare parte din lumea ei. Aveam nevoie de asta. Apoi am ascultat o lună întreagă Yasmin Levy.

Oh, aproape mi-am blocat o amintire, dar o scot din cutie acum. Cezara și fumatul. Când m-a sunat că fumase iarbă și îi era frică. Eu o căutam pe străzi greșite, ea venea pe jos spre casă. Sute de minute pe care le-am blocat. Unde am greșit, iar? Știu unde, acolo unde m-am dus să mă caut pe mine pentru că mă pierdeam ușor-ușor. Acolo unde am pus pauză, dar fetele au continuat cumva fără mine. Seara cu iarba s-a terminat cu râsete. Nu puteam să o cert. Am glumit împreună cu ea despre ce simțea, eu neștiind cum e. Eu, care după un pahar plin de vin, plâng.

Legea avortului în SUA și Sofia supărată din cauza asta. Înghețată din fructe congelate. Dormit împreună. Filme. Cezara fără mine la mare. Am început să ies din casă iar. Să mă pierd pe străzi, să uit să cobor la metrou. Multe filme. Citit mult despre interior. Vizită la sora mea; băiețelul ei și dorința mea de a mai avea un copil. Doare iar.

A doua jumătate a anului a început cu Warhaus - Open Window, de ziua mamei mele. Tot mă leg de faptul că de ziua mamei s-a întâmplat asta, poate e doar o coincidență. Pe repede înainte, analiză profundă a sinelui, ultimele picături de durere și de tămăduire. Încă nu îmi scriu în cuvinte clar ce se întâmplă, însă mi-am dorit să pot fi prezentă, să mă adune cineva din toate gândurile mele și să pot simți, pe rând.

A murit Roland. Mi-am recitit conversația cu el. Nu îi răspundeam la mesaje pentru că, atât. Nu îi plăceau emoticoanele și femeile date cu ruj. Eu nu eram așa și nu voiam să îi demonstrez asta. Undeva, în colțul inimii, voiam să mă vadă o ultimă oară și să știe că eu am rămas eu, Caldix. Am regăsit spre final de an una dintre cruciulițele de la el. Nu simt că a fost marea mea iubire, dar el, cumva, mi-a luat fața în palme și mi-a îndreptat privirea către Open Window. Notez cum ne-am jucat noi doi cu expresia "mă uit". Cum uităm de noi în timp ce privim către altcineva. Și cum ne regăsim, uitându-ne. Ziceam că o să scriem împreună o carte. Mi-a trimis "Cea mai frumoasă fată din lume", iar eu am scris pe Ficțiuni aproape numai despre el. Și atât.

Spre final de an, mi-am dorit să fie și despre mine. Nu doar despre alții, nu doar pentru alții. Eu pentru tine, tu pentru mine. Un fel de unu plus unu egal unu, dacă ne dorim binele celui de lângă noi. Oamenii cred că secretul să fim bine e să ne punem pe noi înșine pe primul plan și eu spun că greșesc. Suntem individualiști, egocentriști. Nu. Eu vreau pentru tine. Pentru voi. Și în loc să mă pun eu pe primul plan pe mine, să mă pui tu. Probabil nu am învățat nimic până acum.

Am băut două pahare de vin și mi-am anunțat familia, din balcon, că, știți, eu m-am amețit. El s-a speriat, nu știa cum fac eu la amețeală; fetele s-au speriat tocmai pentru că știau. Și anume plâng. Mă doare. Plâng. Pentru că în mintea mea lucrurile ar trebui să fie altfel. Să îmi iubesc copiii de la aceeași înălțime, să pot să fiu cine sunt în fața lor fără să mă tem că le arăt slăbiciune. Nu vreau să ghidez pe nimeni, nu vreau să știu tot. Nu vreau să nimic. Vreau să simt. Să greșim, să spunem adevărul, să ne iubim. Dacă cineva ridică vocea, mă sperii. Dacă eu vreau să fac asta, am un nod în gât. Mă rog, cu un pahar de vin, sunt mai profundă decât acum. Am renunțat atunci de tot la alcool, chit că asta însemna un pahar de vin într-un weekend. Acum mă întreb de ce lumea are nevoie de băutură ca să fie relaxată, să comunice la o petrecere, să danseze, să orice într-un grup. Răspunsul pe care mi l-am găsit e trist. Nu știm să fim noi. Sunt o timidă, dar la următoarea petrecere voi dansa și voi glumi like nobody's watching.

Cezara s-a mutat cu o prietenă, Sofia merge la terapie, eu la sală, acum mă trezesc dimineața. Nu pot trece ca noutate că îmi iubesc jobul, asta nu mai e deloc ceva nou, e o constantă în viața mea.
 
Și ar mai fi de scris, dar anul 2022 a fost mai mult de bine decât de tristețe și eu doar așa știu să scriu. Am uitat de top și am scris o poveste întinsă pe 12 luni. Pe primul loc aș vrea să fiu eu.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)