De multe ori m-am întrebat ce anume a alimentat toată această efervescență. Știu sigur că pandemia a plantat un înger al neliniștii în proiecțiile mele profesionale, mi-a inoculat o spaimă legată de căutarea stabilității, la capătul a zece ani de antreprenoriat creativ, dar fragil în ceea ce privește siguranța financiară și socială. Totuși, ar fi prea simplu să dau vina pe pandemie și să spun că am căutat doar securitate... Nu cred că găsesc o explicație nici dacă mă mut în logica exercițiilor care încearcă să psihanalizeze ambițiile profesioniștilor de patruzeci-plus. Așa că va trebui să trag aer în piept și să spun că pur și simplu acestea au fost opțiunile profesionale care au traversat în acest an viața mea, o situație la intersecția dintre coincidență și curaj. Sînt obosită, mai mult decît aș fi putut să-mi imaginez că poate fi vreodată cineva stors de puteri, dar și recunoscătoare.
Sînt recunoscătoare pentru fiecare minut în care am putut ofta puțin și spune ce gîndesc.
Sînt recunoscătoare pentru prietenii care au rămas și pentru cei care s-au îndepărtat puțin.
Le sînt recunoscătoare tuturor celor care au susținut cel mai tandru proiect al meu, SuperPovești din București, campania care mi-a adus, în luna noiembrie, un premiu la care visez de ani de zile, la primirea căruia am plîns mulțumită și epuizată, nici eu nu mai știam de ce...
În afară de bucuriile previzibile și ușor identificabile social, sînt recunoscătoare și pentru toate momentele de bine neașteptat, cum ar fi noaptea în care am făcut puțin pace cu toți cei din capul meu. Se întîmpla la finalul spectacolului de operă Indiile galante, în regia lui Andrei Șerban, cînd am plecat acasă vrăjită și mai bună: conduceam și îmi venea să dansez exact ca marinarii care-i duc înapoi acasă pe Emilie și Valère.
Sînt recunoscătoare și pentru bucuriile care m-au învăluit în rol de camarad. Rolul de umbră cuminte pe care l-am primit în desfășurătorul pregătirii romanului Abraxas, manuscrisul în care a trăit soțul meu în ultimii cinci ani, este cel mai important exemplu. Abraxas este cartea care a însemnat mult timp o mare tăcere apăsătoare, despre care nu am știut nimic în afara unui peisaj misterios format din post-it-uri care se mișcau adesea pe tabla de plută. Zeci de luni în care am avut puterea să nu mă apropii mai mult decît granița cu miopia de descifratul numelor înscrise pe acele bucăți de hîrtie, pentru a putea urmări dansul final al tuturor acelor siluete în luna februarie 2022, de-a lungul celor 600 și mai bine de pagini de roman. După atîta liniște, am căutat "zarva" și m-am alăturat cu bucurie tuturor spațiilor în care s-a petrecut cîte o lectură socială a romanului.
Mai presus de toate, sînt recunoscătoare pentru că, în anul în care planeta s-a dat peste cap, am fost departe de oameni în conjuncție cu istoria, departe de boală, de lipsuri semnificative și de situații-limită în care să fie expusă familia mea. Recunoștința de la interferența cu toate aceste teritorii personale s-a născut mai ales spre final de an, cînd am început să resimt caruselul care a fost pentru mine anul 2022. "Nu vinde soarele ca să cumperi o lumînare" spune un vechi proverb evreiesc, un sfat de care aș vrea să îmi amintesc mai des în 2023.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)