Acum aproape doi ani viața mea s-a dat peste cap. Totul părea prăbușit în jurul meu, chiar identitatea mea era prăbușită și cu greu puteam să mă recompun. Din mine părea că nu mai seamănă nimic cu ceea ce fusesem cândva. Familia, prieteniile, sănătatea, munca mea, totul se destrăma sub privirile mele neputincioase. Intram deci în rândul lumii, cum se spune. Pe scurt divorțam. Câtă ipocrizie, tot atâta cădere. Formalismul sub care trăisem mă adusese încet... încet, dar sigur, în punctul de ruptură totală. Îmi amintesc o secvență cu mine, parcă dintr-un alt film decât cel al existenței mele, dormitând în mașină cu cârjele lângă mine și cu bagaje și haine înghesuite până la refuz în tot restul "generoasei" mele vizuine mobile. În seara aceea mă hotărâsem să dispar unilateral din contractul cu viața. Un tot atât de penibil joc al minții mele are îmi verifica variantele de supraviețuire.
Și am supraviețuit, mi-am dat răgaz. Întâi o jumătate de noapte, apoi o zi, apoi câte o zi și o noapte... Și tot așa, până când timpul a început să aibă și el răbdare cu mine.
Cam așa a fost primul act al poveștii mele. Cel de-al doilea, cel pe care îl mărturisesc acum, anul 2022, poate părea mai puțin interesant sau, cel puțin, mai puțin dramatic... Dar nu e deloc așa. Pentru că adevărata recompunere a identității abia acum începea.
Între lumi sau INBITUINER
Chiar dacă aveam semnele vitale în parametrii, recompunerea mea s-a lovit de golul imens dintre mine și mine. Mă aflam pe o punte șubredă care nu lega nimic de nimic. Eram în derivă - stare poetică supremă. Ciudat cum se amintim de poezie mai cu seamă când ne recunoaștem neputința. Apare singură în viața noastră ca o soluție salvatoare și unică. Vindecă. Ea se adresează mai cu întâietate răniților, schilozilor, ologilor adunați de pe frontul vieții.
Efortul pe care l-am făcut, chiar strădania lecturii, strădania reînțelegerii cuvântului, poticnirea, îndârjirea, au fost răsplătite. Am reîntâlnit bucuria. Bucuria remodelării neuronale a sufletului meu. Da, sufletul are neuroni. EI este o rețea fină de gânduri și imagini pe care dacă o dai uitării și nu o mărturisești măcar din când în când, se usucă.
Așa a apărut INBITUINER (https://youtube.com/@ioioact) Așa au apărut și primele punți... dintre cel ce nu mai eram și cel ce începeam a fi.
Primul proiect de după moartea lui Caramitru.
Toma (Dănilă) vine la mine acum 5 ani cu un text care nu îmi spunea nimic. Revine cu el în fața mea în prima primăvară fără Caramitru la TNB. Trebuia să mă "reinventez", cum se spune. Relația Love-Hate învăluită într-o complicitate a înțelegerilor asupra acestei lumi cu directorul meu mă catalogase ca protejat (deși nu m-a lăsat să simt asta niciodată).
Lucram deja la o monodramă pe un text scris de mine (pe care am de gând să îl continui, dar pe care mă gândesc acum că ar fi mai nimerit să îl joace alți actori, nu eu. Eu am trăit-o deja de două ori scriind-o).
Citesc de data asta în fața lui Toma textul pe nerăsuflate. Parcă îmi aparținea, parcă era povestea mea. Pesemne avusesem nevoie de un faliment personal în viață și de o întâlnire serioasă cu poezia ca să înțeleg că puteam fi Zorro - un pustnic pe trotuar.
Și am pornit la drum. Dificultatea principală în proiectul nostru a fost să ne protejăm prietenia. E greu, dacă nu aproape imposibil ca doi oameni din lumea teatrului să fie prieteni. Și mai greu să termine măcar în relații cordiale un proiect. Am doi prieteni din această lume și unul e Toma. Am fost pe muchie, cum s-ar zice. Dar poate așa îmi sunt mie hărăzite poveștile pe lumea asta, "să mă afund mai în adânc decât plumbul" înainte de a vedea din nou cerul. "Cerul... Astăzi voi sta toată ziua cu ochii la cer." (Citat din Zorro - bilet.ro/zorro).
Ce m-a învățat Zorro? Zorro m-a învățat că cerul se privește, m-a învățat ce e într-adevăr vulnerabilitatea și cum să renunț la cine sunt ca să mă redobândesc și ca să mă pot oferi. În timp ce lucram la el am mai învățat că nu toate valorile sunt "de schimbat" când ai de gând să te reinventezi, una dintre ele fiind loialitatea. Și, poate cea mai de seamă realizare, a fost redefinirea relației dintre viața personală și cea scenică. Că prioritar nu mai e să descopăr cine sunt, ci să îmi trăiesc propriile tenebre într-o formă artistică, în mod conștient, ținându-le departe de viața personală. Da. Poate că mi-am dat seama prea târziu că materia primă a actului artistic este propria toxicitate. Iar actul devine un laborator de dezvoltare "controlată" a toxicului care se validează nefericit seară de seară în fața publicului.
Adagio:
Ar mai fi de spus câte ceva și despre celelalte proiecte finalizate în 2022. Voi cita din fiecare câte ceva.
Din dl Zero din Mașinăria lui Hausvater, un "ce ar fi dacă" într-o lume prea formală ca să putem lăsa loc fericirii în viața noastră: "dacă o întâlneam înainte de a te fi întâlnit pe tine, cu ea mă însuram"
Din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, spectacol în care m-am lăsat îndrumat de fratele meu, regizorul Constantin Andrei Ionescu: "Calule, a sosit clipa să sburăm dincolo... dincolo de stele"
Și din Craii de Curtea Veche, spectacol la care repet acum îndrumat de Dragoș Galgoțiu: "Dulci vedenii din anii copilăriei mi-au răsărit înainte... înduioșându-mă".
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)