De când mă știu tot încerc să resuscitez înecați. Mi-am făcut din asta un obicei.
Nici nu știu cum e altfel. Cum poate fi.
Cum e viața când iubirea durează mai mult de douăzeci și patru de ore.
Unii se trezesc puțin, clipesc, se zbat. Îndrugă câteva vorbe, în limbi necunoscute.
Își aprind o țigare.
Nu e nimic nou.
Sunt obișnuită să tot trezesc din somn adormiți.
E drept că tu ești cel mai trist și mai frumos bufon pe care mi-a fost dat să îl văd
În lumina neoanelor de veghe.
Ritualul e neschimbat. Măcar avem un reper, un punct de sprijin.
De unde putem începe să dărâmăm cerul și pământul.
De data asta o să spui că te-ai trezit de-a binelea.
Că mă vezi cu adevărat.
Că știi cine sunt.
O vreme am să mă prefac că te cred.
O să te învelesc cu corpul meu până îți trece frisonul.
O să te hrănesc cu lingurița.
Am să îți calc cămășile și ce mai vrei tu.
Să fie totul strălucitor, curat și limpede ca lumina verii.
Putem chinui o chitară și recita din marii clasici.
Putem scrie nisip formula magică
O putem semna ca pe un testament
F = qE + qv × B
Cam asta a fost
Se întâmpla oricum.
Era inevitabil.
În copilărie îmi petreceam ore în șir mirosind hainele care prinseseră iz de tutun de pe mâinile bunicii.
Ea era departe.
Sunt obișnuită să iubesc absenți.
Totul era departe.
De la mâna cu care scriam până la inimă erau păduri și mări și prăpăstii adânci.
Îmi atingeam corpul cu duioșia cu care te atingi de singura vietate care știe de tine.
Nu m-am văzut niciodată cu ochii mei.
Mi-am simțit corpul mereu din adâncuri, erupând în legea lui.
Nici acum nu mi-l văd, doar îl simt.
Dura ore în șir până adormeam. Stăteam pe întuneric și număram sau spuneam cuvinte fără sens, îmi imaginam cercuri.
Oameni care deveneau de abur ca norii apoi se prefăceau în niște creaturi hidoase.
Aveam somnul subțire.
M-am învățat să mă scutur repede din orice coșmar.
Mă gândeam de pe atunci cum va fi când vei veni ca un balaur ca o locomotivă cu aburi
Cum o să ne săpăm galeria, în tihnă, ca două cârtițe
Cum o să plantăm tei prin purgatoriu.
Cum o să îți spun, suav: dintre noi doi doar ție ți-e frică de tine.
Cum o să îți despletesc prima oară părul.
Poți să te apropii liniștit. Voi asista la spectacol cuminte și mută.
Vei vedea din nou zâmbetul pe care doar tu îl știi.
Poți să-ți reverși în tihnă furia peste mine.
Poți să mă îneci în disperare, am să continui să zâmbesc cuminte. Ca o cariatidă.
Dacă îți treci mâna peste fruntea mea, vei vedea că e deja de piatră.
Că surâsul acela e amorțit pe buze.
Ne putem spune zilnic vorbe dulci și de ocară
ca doi înecați.
Ții minte scena din final din Privește înapoi cu mânie?
"Acum sunt și eu o cauză pierdută", spune Alison.
E o scenă care se repetă.
Și se va tot repeta.
Chiar și când în locul nostru vor fi alții, necunoscuți.
Vor avea alte nume și chipuri. Vor semăna între ei întrucâtva.
Vor executa ritualul la aceeași intensitate.
Mâinile lor vor flutura o vreme împreunate în inima orașului.
La ora la care se lasă ceața peste docuri.
O să îți vină poate să plângi sau să mă pui la pământ într-un hohot sarcastic.
Să sfărâmi nenorocita de statuie în care m-ai preschimbat.
Poți să mă săruți liniștit și să mă faci apoi să mă ridic în aer și să-mi dai drumul de foarte sus.
Să îmi spargi toate ferestrele.
Poți să stingi lumina verii.
Poți veni în chip de mag, de vultur, de sfinx
Poți veni bătrân sau copil, trufaș sau cerșind
Poți veni liniștit sau târând după tine furtuna.
Mă poți dezmembra os cu os.
Poți să mă descompui până la atom.
Nu mai e nimic de distrus în mine.