Sunt chiar sigură că așteptarea că 2022 o să fie un an bun era destul de răspândită, chiar și între adulții care nu se ocupă toată ziua cu poveștile pentru copii (mă abțin greu să scriu chiar aici și acum despre obligativitatea finalului fericit în spectacolele destinate copiilor).
"2022: Sfârșitul Pandemiei. Am trăit, am suferit, am învățat, ne-am împăcat. Acum dans!"
În afară de companiile pe care le găsim punând într-o bară de search "profit record 2022", restul lumii am avut un Sfârșit al Pandemiei dezastruos. A fost ca un spectacol 18+, făcut de un RegiZeu urâcios, care, în loc să meargă la terapie, taie, spânzură și urlă "e spre binele vostru!". Dar nici RegiZeii n-au avut un an bun anul ăsta. Ceea ce e un început bun. (Ca sfârșit, ar fi dezamăgitor.)
2022. Începutul.
2022 a fost un început promițător pentru două comunități din care fac parte:
Pentru absolvenții de teatru din România a fost anul care a început cu discuții despre raporturile de putere între regizori și actrițe (remember Gala Gopo) și s-a terminat cu hotărârea Senatului UNATC de a declara că relațiile intime dintre cadre didactice și studente (și studenți) sunt "incompatibile cu valorile etice și de deontologie profesională" ale universității. Ar fi puțin, dacă n-am ști că e lucru mare, în condițiile în care, în breasla noastră, încă se mai vorbește neironic despre "sfințenia scândurii", "temperamentul geniului" și "noi lucrăm cu corpul și cu sufletul, lucrurile sunt mai complexe decât în alte domenii". Ar fi puțin, dacă nu ar fi doar un început.
Pentru cei care, cumva, nu au auzit de toate astea:
investigația - www.riseproject.ro/catedra-de-abuz, și proiectul Zonă de siguranță, ce vorbește de recunoașterea și combaterea abuzului în universitățile cu profil artistic:
În cadrul acestui început, o îmbrățișez pe colega regizoare care a ridicat vocea într-o întâlnire publică și a întrebat ce facem cu abuzurile din afara universității. Abuzurile financiare, abuzurile de putere. Cine ne apără acolo? Sau: cum ne apărăm una pe alta acolo?
Eu sunt o visătoare, așa că îmi spun că 2022 a fost începutul a ceva uriaș. Urmează să declarăm puterea incompatibilă cu valorile etice ale oricărei școli. Cel puțin!
Pentru artiștii care se trezesc suficient de devreme încât să dea spectacole la ora 10.00 dimineața a fost un început bun datorită introducerii modulului de teatru pentru copii din cadrul Festivalului Național de Teatru. Din partea selecționerelor, a fost un gest curajos. Nu singurul.
Am numit acest eveniment în agenda mea personală, unde îmi permit să fiu frustrată și răutăcioasă, "o recunoaștere a faptului că teatrul nu e ceva ce se face doar noaptea, din angoase vâscoase, pentru plăcerea sau pedepsirea adulților". Teatrul e și arta care le permite oamenilor (copii și adulți) să privească împreună, de la o distanță sigură, realități pe care, în afara teatrului, le trăiesc separat.
Ca visătoare, aș vrea să fie începutul unei discuții serioase despre separarea dintre "teatrul pentru copii" și "teatru-teatru" / "teatrul mare" / "teatrul de oameni". Simplul fapt că nu putem găsi doi termeni pereche care să aibă sens e un indiciu că granița e trasată greșit. Locuim același teritoriu, dar nu prea ne întâlnim, că ne trezim la ore diferite, cum zice regizoarea Delia Gavlițchi.
Mă bucur că am trăit acest început alături de MiniReactor, o echipă cu care am redescoperit că munca noastră presupune să intri de bunăvoie în situații incerte alături de oameni în care ai încredere.
Ceea ce îmi doresc și în 2023 (deși ceva mai multă certitudine n-ar strica).
Foto: desenul făcut în decorul spectacolului Copilul care nu știa de ce merge la școală de unul dintre copiii din public