Călugărul

Era 23 în scorpion cu săgetător și noi ne iubeam. Ne-am logodit pe negândite, în cabina de duș a unui hotel mic, beți și dezarmați. Am pângărit patul tatii, podeaua din sufragerie, cada, iar mai apoi, camera de cămin, scaunul din culise, decorul din Pescărușul! Ne-am iubit ca nebunii, mai ales în vacanța de vară, când ne-au dat liber de la teatru; peste tot ne-am iubit: pe sus, pe jos, în picioare, culcați, înghesuiți, în întuneric, în câmp deschis, pe plajă, pe acoperișul blocului, la lumina lumânării, în hamac, în leagăn, în barcă, pe lângă barcă, sub apă, în avion, în copac, sub scări, pe scări, în dulap, în beci, noaptea, ziua, dimineața, la răsărit, la apus, lângă mașină, în mașină, în cort, în livadă, printre zarzavaturi, în coteț la bunica.
- Te duci după ouă?

Eu ziceam că da. Dar mă duceam întâi după ouăle tale.
- Babușka, uite ce s-a ouat găina asta care-i cea mai mare, da' și cea mai proastă!
- Catrina, mereu îl ții pe handralău' ăsta după tine? Adu-l în casă! Așa te numea ea, "handralău".
- Bem o țuică? întrebam.
- Bem!

Și bunica ne dădea. Eu îmi umpleam gura cu alcool și se ducea gustul laptelui tău proaspăt muls.

Îmi amintesc cum alergam toată ziua. Ca doi cai.

Dacă eram la mare, nu stăteam o clipă locului. Ridicam nisipurile în jurul nostru, tulburam liniștea leneșă, trăgeam soarele de codițe, nicicând n-aveam stare. Noaptea ne îmbătam și dansam. Dacă eram la țară, aproape că dezlânam viile cu jocurile noastre inventate. Nici câinii nu țineau pasul. Eram de temut. Ca două artificii. Cum găseam măru-n copac, așa-l băgam în gură. Odată ai înghițit un gândac. Iar eu un păianjen care se-odihnea săracul pe nasul unei caise. Când se încheia vara și ne întorceam la teatru, ne arătam la fel de sălbatici.
- În voi mocnește foc de drac! Și nu vă văd prea bine, zicea maică-ta.

Maică-ta ar fi vrut să mă vadă moartă. Știu bine. Dintotdeauna m-a urât. Dar tu erai prea aprins, prea excitat ca s-o asculți.

Te-a sechestrat în casă o lună după ce a descoperit că ți-ai tatuat un "C" de la "Catrina" pe omoplatul stâng. Eu mă cățăram pe schelele din dreptul ferestrei tale și îți aduceam ofrande: ciocolată, struguri, pizza. Devenise un joc incitant. Uneori îmi dădeai comenzi. Iar eu mă supuneam ca o sclavă. Ți-am cumpărat trei cactuși mici ca să îți țină de urât. Am vegheat când dormeai. Ți-am citit din Lev Tolstoi. Ți-am adus bilete de tren din călătoriile noastre. Ne sărutam însetați, în timp ce eu stăteam ca o acrobată pe schele la etajul șase, riscând să-mi pierd echilibrul de fiecare dată. Am fost Romeo, iar tu, dragul meu, ai fost Julieta!

Dar într-o zi, ai pierdut inelul de logodnă cu piatră verde ca ochiul de șarpe. După aceea, toate au mers prost. Am și astăzi în genunchi, două urme de când m-am trântit pe astfalt și am început să urlu și să plâng ca o nebună, fiindcă tu mi-ai mărturisit că dragostea ta e constantă, dar nu continuă, că tu ai zile când mă iubești și zile când nu mă iubești. Am și astăzi oglinda mică, spartă, cu care am aruncat în tine, turbată de gelozie și furie. Te văzusem cucerit de o fată creață. Cred că o chema Gabriela. Au urmat alte flirturi ce mă înnebuneau. Sara, fata cu buze pline și zâmbet larg. Maria, micuța gimnastă, întotdeauna veselă ca o virgină. Victoria, care părea sofisticată și pe care o admirai pentru stilul ei. Alina, care te-a vrăjit cu ușurință la o serată de dans. Iuliana, cu cochetăriile sale de doi bani. Raluca, prea vulgară. Marina, prea fandosită. Mădălina, prea înfumurată. Lora, prea simplă. Una era proastă, alta era plictisitoare, cealaltă era o ciudată, alta era prea exotică, dar ție toate, toate, toate îți făceau plăcere! Pentru tine erau ca niște prăjituri! Și aveai un apetit... dorința de a gusta din fiecare era colosală.

E-adevărat, nici eu nu ți-am fost loială. Însă știam să mă feresc de ochii tăi și de ochii lumii. Escapadele mele cu amanții se petreceau în taina nopții, când tu dormeai la tine acasă. Amorurile mele s-au aprins din nevoia de răzbunare și s-au consumat din dorința de tandrețe.

Oh, da, te iert pentru toate fiindcă eu ți-am tras-o de o mie de ori mai rău!

Iar astăzi, când scriu despre tine și știu unde ești, nu-mi vine să cred. Ne-am schimbat amândoi. Tu ai devenit călugăr. Nu pot să îți scriu, nu te pot întâlni. Nici nu știu dacă ai vrea asta.

Uneori îmi e dor.
Uneori te urăsc.
Alteori mă bucur pentru că ți-ai găsit pacea. Eu încă mă lupt cu viața. N-am pace. N-am liniște.
Doar diminețile sunt uneori blânde cu mine... și frunzele când se coc.
Iar când vine toamna și plouă, știu că te gândești la mine.

Adevărul e că sunt foarte puține adevăruri adevărate în povestirea aceasta. Am scris-o acum mult timp. Despre E.Ț. Despre actorul pe limba căruia Venere și Madonă lua forma unui înger. Despre un geniu al umorului. Despre iubitul meu care mă scotea la întâlnire la bibliotecă. Iubitul meu cu care jucam șah ore în șir. Iubitul pentru care a-mi săruta încheietura mâinii, era cel mai erotic gest!

Eram liceeni, eram fragezi și foarte inocenți. Eseul meu inventat este ficțiune scrisă la mult timp după ce eu am fost pângărită. Nu de el. Niciodată de el. El nu m-ar fi atins nici cu pana din ochiul său drept.

În prezent este călugăr la Mânăstirea N. Am fost acolo. După mulți ani de uitare. L-am revăzut... Este... același. Ochii lui mă recunosc și parcă li-s dragă. Dar altfel. Acum îi sunt dragă cum îi sunt dragi copiii sărmani. Dacă n-aș avea jurnalul suferinței sale, jurnalul pe care mi l-a scris cu dor și foc înainte să plece către lumină, singura dovadă a dragostei lui, aș crede că am visat. Aș crede că am inventat un cavaler, un războinic sclipitor, un actor desăvârșit, un filosof modern și că mi-am confecționat o poveste de amor. Dar am dovada! Am dovada... Dovada. O comoară de scrieri minunate; o confesiune poetică, dureroasă, amuzantă, supremă, profundă... Și nu o voi putea oferi lumii nicicând. L-am întrebat: "Îmi dai voie să te public?". "Nu, soro, nu vreau. Să fiu responsabil de ce se întâmplă cu oamenii după ce citesc ce am scris? Eu nici nu mai știu ce am scris." Și a râs.

Atunci când am aflat că a renunțat la teatru și s-a retras la biserică, am fost revoltată. Trădătorule! Cum poți să spui că teatrul e al diavolului? Tu, care ai fost înzestrat cu atât de mult talent, cum poți părăsi scena? Trădătorule!

N-am înțeles. Nu înțelegeam. Văzuse înaintea tuturor. Văzuse cu ochii lui din altă lume. Abia acum înțeleg ce a vrut, de fapt, să spună.

Nu că Teatrul e al Diavolului. Ci că Teatrul e al oamenilor, iar astăzi, oamenii sunt foarte răi.

Închei cu o transcriere a unui mesaj pe care l-am primit de la dânsul de curând. Îmi este alături ca frate-călăuză pentru a putea să trec mai ușor prin acest moment întunecat al vieții mele. Sunt sigură că ceea ce mi-a spus va ajunge la inimile multora. De aceea împărtășesc.

"Din punctul meu de vedere ar trebui să plănuiești pe cel puțin un an, un timp în care să fii singurică. Adică să se vindece toate rănile, poate înveți să te rogi puțin. Nu prea ne mai permitem încă un avânt sentimental. Și după un an, mai vedem. După ce scoatem din suflet tot ce nu trebuie să fie, mai facem vreun plan de investiții sentimentale. Din experiența altora și puțin din a mea pot să îți zic că e obligatoriu ca zona de retragere a inimii să fie curată și de bună ordine. Anul trecut am avut de a face cu oameni care au trecut prin tot felul de trădări, din toate categoriile de vârstă. Toți încă încearcă să înțeleagă nedreptățile pe care le suferă. Dar aceste suferințe, dacă trec prin filtrul credinței, sunt motoare prin care omul sapă în inima lui. Și găsește acolo izvorul de viață. Nu e rău că există această suferință, doar că pare că e cam de proporții și matale ești cam nepregătită. Spiritual vorbind. Gândurile au o forță pe care doar Dumnezeu o poate îmblânzi. Omul care încearcă să se desprindă de influența gândurilor nefaste, nu poate fără ajutorul lui Dumnezeu, pentru că până acum a investit în ele mult. Timp, energie, sentiment. Nimeni nu are timp pe pământ să își retragă această investiție. De aceea trebuie harul care să compenseze. Dar ăsta e proces de durată, soro. Să nu te amăgești că dacă au trecut două luni și nu mai e așa de dureros totul, gata, mergem la party. În procesul ăsta de revenire sunt multe semnale false. (...) Sunt sigur că au trăit oameni pe pământ care nu au băut într-o viață cât ai băut tu deja. (...) Sper ca pe viitor să ne punem alte probleme despre suflet decât cele de amatori la care suntem acum."

Și apoi a râs.