Lecția umilinței

Am primit prietenie de unde mă așteptam mai puțin. Am primit și de unde era evident că voi primi. Învăț un nou ritm, în viața mea, ritmul de a ști să primești când cineva îți oferă. Fără încordare, fără să te alarmezi și să crezi că trebuie imediat să dai o răsplată. S-au îngrijorat, au fost atenți la cuvintele periculoase pe care le-am spus. Și nu sunt din familie. Dar au drag de mine. Drag de mine. Cui i-s eu dragă? Păi uite... La înmormântarea mea, ar plânge niște inși.

Am fost la Obregia, la psihiatrul E.M. și am refuzat internarea. Cică acolo populația e în medie alcoolică. La televizorul din holul principal cânta Gabi Lunca C-o damigeană și-un pahar. România. În campus e ca în filmele alea cu spitalul de nebuni. Păi, Doamne, chiar asta e! Am privit femeile... Femei non-femei, femei non-oameni. Corpuri în halate de baie și papuci sau șlapi, cu părul dezlânat și uleios, cu țigări slim atârnate în colțuri de gură, o gură fără dinți sau cu dinți stricați, cearcăne de cămilă, ochi tulburați ca gălbenușurile în tigaie. Bărbații îs toți înghesuiți în ei înșiși, cu păr puțin și cocoșați. Unul, chiar în stânga mea, vorbea singur. Alta dădea binețe la pereți, pe holuri. Pe-o copchilă am văzut-o împiedicându-se în proprii ei pași și când s-a întors să mă privească, am crezut că doarme din mers. Părea drogată. O tanti a leșinat la etaj și asistentele strigau la ea și o plesneau peste față. O alta s-a apucat să urle și să râdă, de-ți înghețau nervii în ceafă. Mi-am spus că nu pot rămâne aici, oricât de interesant ar fi pentru un studiu. Voiam să îl imit pe Cehov și să am propria mea Insulă Sahalin, însă nu sunt pregătită să stau printre nebuni fără să intru în horă. Mi-a fost teamă că bacteria va sări degrabă și în gulerul meu. Soțul spunea că va fi alături de mine când mă voi interna. Dar nici dânsul și nici internarea nu mai sunt două opțiuni posibile întru existența mea, așa că i-am destăinuit psihiatrului totul, am șterpelit rețeta pentru pastile și am tulit-o acasă.

Prozac și Uniquet: noii mei prieteni și colegi de apartament, de cameră, de viață. E.B. spune că o să îmi placă experiența asta. Că n-o să mai am sentimente. Că n-o să mă mai doară nimic. Nu pot să nu recunosc că sunt foarte încântată. Abia aștept să amorțesc și să nu mai simt ABSOLUT NIMIC.

Am citit Marioara Voiculescu - Mareșala teatrului românesc de Alina Nelega și am mai adăugat o păpușică în matryoshka. Cu câtă ușurință îmi găsesc alinarea în alte ființe! Cu câtă plăcere simt invizibile entități, fie ele personaje inventate sau oameni morți, cu câtă familiaritate mă scald în dimensiunea ce ne unește! Pentru că de când mă știu, mă tot regăsesc. Mă regăsesc, regăsesc, regăsesc. Mă recunosc. Mă identific. Îmi însușesc?

A! cunosc foarte bine acuzațiile ce mi se aduc: răsfățată, dramatică, trăiește într-o lume din capul ei. Se prea poate. Până una alta, dacă astea sunt cele mai grave defecte ale mele, trag concluzia că sunt o persoană magnifică. Altele îs mai nebune decât mine. Eu sunt o mielușică. Una care și-a tăiat singură capul, și-a înfipt un țăruș în măduvă și și-a pus la loc un cap de lup cu colți de fier și ochi de flamă.

Ca să pot respira din toată conștiința, ca să nu-mi simt inutilitatea în întregime, mă agăț de ultima fericire pe care am trăit-o: spectacolul jucat în deplasare. Cu două luni în urmă. Băieții mei și cu mine. Să povestesc.

Aveam mini-turneu. Am jucat în orașul M. Am petrecut toată noaptea. Am băut și am tras pe nas și am dansat și am cântat până dimineață. Știu că e greu de înghițit, dar trece. Continui? Bun. Următoarea zi am plecat în orașul C. Era 24 noiembrie 2022. Scandal conjugal de la distanță. Cum să te mai concentrezi când ești vicioasă, iresponsabilă și nici jumătatea ta nu te ajută? Parcă eram Whitney Houston. Mă rog, ea-după-trei-săptămâni-în-Vaslui-și-două-la-Bacău. Whitney varianta Moldova. Singură în cameră. Obosită. Creierii împrăștiați pe pereții hotelului. Vreau o țigară să mă liniștesc. Scandal conjugal. Plâns. Plâns. Atac. Se strânge carnea pe mine. Calmează-te. Nu pot. Poți! Trebuie să dormi, mâine joci! Mâine vine să te vadă actorul acela pe care îl admiri atât de mult! Să dorm? Atac. Criză de inimă. Tâmple inflamate. Mâinile tremură. Sângele mi-a înghețat în stomac. Am mâinile reci și pline de țepi. Nu pot să văd nimic deși deschid ochii larg. Am căzut. Am leșinat. Nu pot să respir. Trăiesc? De ce nu mă pot mișca? Inima mea a căzut pe jos și am călcat pe ea din greșeală. Ba nu. El a călcat pe ea. Intenționat. S-a rupt ceva în mine. Unde este telefonul meu? Sună. Vino la mine în cameră, te rog. Cheamă salvarea, te rog. Da, udă-mă cu puțină apă.

Colegii au sunat la 112, a venit ambulanța, am flirtat oleacă și am zâmbit duios unuia dintre salvatori. Eram atât de zdrobită încât nu eram în stare decât să mă gândesc că aș fugi cu primul necunoscut pentru veșnicie. Să dispar: cel mai mare vis al meu din ultimele luni.

25 noiembrie. Sunt foarte slăbită. Extrem. Epuizată. Nu îmi pot duce corpul de nas, așa cum îmi duc creierul. Corpul știe mai multe. Stau în întuneric și simt pașii oamenilor care intră în sală. Zeci de conversații, zeci de perechi de ochi, zeci de așteptări. Este și actorul pe care îl aștept! L-am văzut când spionam publicul! Simt bizoni în stomac. Vreau să vomit. Tradiția mea înainte de spectacol. Mi-e frică. Mă tem. Dacă voi leșina? Dacă îmi va ceda inima? Ce face bărbatul meu acum? Îmi ține pumnii? Nu. Pumnii mei sunt aici, la locul lor, sunt ai mei, sunt cu mine. Pumnii mei se prefac în palme. Mă chircesc și mă rog. E 25 noiembrie, e ziua mea. Sfântă Ecaterina, zic, nu pot juca, n-am pe nimeni alături; sunt foarte obosită; nu vreau să joci pentru mine, vreau doar să vii și să mă ajuți, să ne ajuți pe toți; te rog, Sfântă Ecaterina, fii cu noi în seara asta! Fac o cruce și intru.

E.J. (prietena, mentora mea și una dintre mamele mele) spune că amintirea acelei seri ar trebui să știrbească toate amintirile groaznice ale anului 2022. Am fost chemați la aplauze de șapte sau opt ori! Niciodată nu am simțit atâta apreciere. Niciodată. Eram copleșiți, eram fericiți, nu înțelegeam nimic. Oamenii nu se opreau din aplaudat, voiau să se uite la noi mereu și mereu, iar și iar. N-am avut niciodată un spectacol mai bun? Cine știe... Priveam direct în ochi fiecare om din sală și mulțumeam neîntrerupt, făcând reverența mea specifică. După ce, în sfârșit, publicul ne-a lăsat să ne retragem în culise, băieții mei și cu mine am dat-o într-o boceală de zile mari, exact ca niște muieri de-alea angajate să miorlăie la cimitir. Ne-am strâns în brațe și am plâââââns. Și plângeau toți, acolo în spate. Și râdeau de frumusețea situației. Regizoarea, directorul nostru, regizorul tehnic, cabinierele, sunetul, lumina, recuzita. Și plângeam și râdeam cu toții, iar lacrimile și mucii se făceau în gură cocktail care curgea pe bărbie, dar nu dădeam doi bani pe asta fiindcă în noi ardeau microbi ai Teatrului; noi eram posedați de glorie și în inimi bubuia măreția acestei meserii care, încă, mai este mistică, uneori.