Un strop de gândire

Nu mă simt nicăieri acasă. Nu am locul meu la care să mă întorc și să spun că sunt în siguranță. Dacă ar fi rămas neschimbat conacul acela în care am crescut, poate... dar nu mai e casa mea. E populată de oameni străini, acum. Și nu mai arată ca odinioară.

Foarte ușor mă adaptez oriunde, dar străină mereu, de fapt. Poate acesta este și motivul pentru care locuiesc mai mult la mine-n cap. Casa mea e mintea mea. Culcușul mi-l fac din cărți, încălzirea din muzică, iar lumina din cinema.

Ardeam pentru Teatru cândva, dar sunt prea învechită în suflet pentru lumea asta. Trebuie să recunoști când nu ai șanse. Eu nu am. Ecranul nu mă dorește, iar scena e a regizorilor și scenografilor, acum; actorii pot fi lesne înlocuiți cu niște holograme. Nu interesează pe nimeni cu câte ființe trăiește un actor în el însuși; când îl roade stomacul de foame și trebuie să hrănească atâtea guri interioare, el își alungă gândul pentru a face loc atenției la regizor, la scenă, la piesă. Parcă mai toată lumea a uitat că actorii sunt ca niște copii, parcă mai toată lumea a uitat că regizorii ar trebui să îi molipsească pe actori cu entuziasmul, ideea, proiectul! Am simțit de atâtea ori cum libertatea de creație actoricească este stârpită din fașă. Și atunci ce rost mai are să rabd? Pentru ce? Pentru acele momente foarte rare de magie când ești aplaudat minute întregi? Pentru că încă mai cred în idealuri?

Ar fi bine să nu mai scriu despre asta, cine știe cine mă ia la ochi, corect? Și în fond, trebuie doar să am răbdare. Nu-i așa?

Curaj. Curajul de a scrie adevărul. De unde vine el? Din narcisism. Nu eu sunt propriul meu trădător? Nu sunt eu nucleul de bârfe despre propria mea persoană? Cum ați aflat cu toții despre nu știu ce futai autohton nedezvoltat în relație de dragoste? Păi eu am vorbit! Într-o seară, la cârciumă, băută. De la mine au pornit toate zvonurile despre mine.

Așa că de ce m-aș ascunde acum, acum când chestiunile de morală și principiu concret mă preocupă mai tare ca oricând?

Vreau să știu, vreau să înțeleg. Un om poate să se schimbe? Și dacă da, în ce condiții? E nevoie de un eveniment fatal, de o decepție uriașă pentru ca gândirea sa să își schimbe structura? La ce schimbare mă refer? Schimbare de comportament, în principiu. De exemplu: o târfă devine măicuță. Sau. Un tâlhar regretă la un moment dat că toată viața a furat și dăruiește tot ce mai are unui orfelinat. Sau. Un om sărman, umil și blând descoperă că e moștenitorul unei averi colosale și devine un burghez îngâmfat și nenorocit. Ați putea spune că nu e vorba de schimbare, ci de regăsire a eului interior. Că, de fapt, acești oameni au fost dintotdeauna ori măicuță, ori milostiv, ori netrebnic, și că viața oferă căi prin care fiecare ajunge la fondul său real. Cu alte cuvinte, nu toate târfele sfârșesc la mânăstire, ci numai acelea în care natura a sădit o predispoziție spre curățenie morală. Și ce e o predispoziție? Unii oameni ajung vicioși, iar alții nu. Iei un grup de zece persoane care n-au băut în viața lor și le dai să bea în fiecare zi, aceeași cantitate de alcool. Unii vor respinge alcoolul chiar din prima zi, având reacții organice de vomă, nevroză, durere de cap, pe când cei predispuși de a fi vicioși vor rezista mai mult sub lupa acestui experiment.

Mă interesează cine sunt și în ce ar trebui să mă schimb, dacă ar trebui. Mai docilă? Mai cuminte? Mai tăcută? Mai nu-știu-cum. M-am consolat mereu cu gândul că voi deveni o mare artistă, iar asta va eclipsa restul ființei ce sunt. Căci marilor artiști li se iartă totul. Pentru că artiștii sunt ca niște eroi. Sunt oameni speciali care fac sacrificii pe care alții nu le fac, pentru a salva sufletele publicului, chiar și pentru o seară, sau un moment. Preț de un spectacol, un concert, o lectură, un tablou, un film, sufletul publicului e salvat, e mai înalt, e mai aproape de axa aceea verticală spre care tindem, instinctiv, cu toții. Așa că am avut ideea că oricât de bețivă, deșănțată, imorală, păcătoasă, periculoasă, sălbatică, arogantă am fost, mi se vor ierta toate pentru că voi scrie, voi juca, voi cânta, voi dansa, întru salvare de suflete, dar mai ales, întru salvarea propriului meu suflet.

Deci cum e, de fapt? Târfa a fost mereu predispusă spre a fi măicuță sau oamenii se pot schimba, în circumstanțele potrivite?

E.P. nu credea în schimbare. N-a crezut niciodată în mine. Nici chiar când îmi lăuda talentul, frumusețea și inteligența, nu credea până la capăt. Nu-i face cinste să mă vorbească de rău, cândva voi ajunge o mare artistă și-am să-i arăt eu lui. Zâmbet.

Aceste pastile antidepresive sunt fascinante. Abia am început să le iau și pot cuprinde senzația pe multe nivele. Simt că plutesc pe aer, mă simt foarte, foarte drogată. Iar somniferele! un deliciu! N-am mai adormit înainte de miezul nopții de zece ani! N-am mai dormit atât de adânc, de profund și de fără vise... de când mă știu! N-am mai fost relaxată niciodată. E dureros de bine că niște medicamente îmi fac asta. Mi-am dorit pentru mine ca dragostea să îmi facă asta. Dar dragostea mi-a făcut aialaltă, mi-a făcut-o pe aia cu dorința de a mă arunca de pe fereastră în Slovenia și toate cele, așa că, da, da, medicamente.

Și țineți ochii deschiși căci răsare el, trandafirul, acuma crește.