Foarte scurt regret

Când privesc un dans semnat de Maya Plisetskaya, fie el Bolero-ul celebru, Odette sau Carmen, mă simt precum un condamnat la moarte, văduvit de orice speranță. Față de arta baletului am un regret profund și un respect enorm. Pentru mine, baletul este dovada că perfecțiunea este posibilă.

Am dansat și eu. Din copilărie am fost proiectată de părinți și de profesoara mea. În față, viitorul zâmbea luminos, cu candelabrele de la Bolshoi; viitorul se simțea răcoros-plăcut, cu fulgi de zăpadă rusească. Cum să explic această iluzie a grației? În spatele aripilor de lebădă, se ascund oase îndoite dureros, se ascund mușchi inflamați, sânge, sudoare, lacrimi. Degetele de la picioare îmi sunt pe veci deformate, spatele o să mă doară pentru totdeauna. Da, dar mersul meu va avea pretutindeni legănarea aceea de pană, mâinile se vor comporta cu eleganță, postura va trăda anii de disciplină. E doar o umbră, balerina din mine. Atât a mai rămas. Adevărul e că mi-am julit eleganța. Mă târâi, mă încovoi, alerg sau sar, mă maimuțăresc, uit de spatele drept, uit de brațele-aripi. Uit.

M-a durut când mi-au luat baletul. M-a durut cumplit și poate că mai sângerez, încă. Dar asta este, până la urmă. Vreau să văd unde mă duce apa destinului. Sunt foarte curioasă pentru ce mi s-a refuzat marea mea dragoste.

Ce încerc eu aici cu Jurnalul Albastru? Un fel de Învierea? Un fel de Demonii? Un fel de povestire cu karamazovi și o karenină prăfuită? O Lady Macbeth din Mțensk? O purificare în Apele primăverii? O privire amănunțită asupra unui anumit salon numărul șase, o ureche atentă la țipetele unor însemnări din subterană?

Esenin, într-o traducere pe care nu o mai are nimeni.

Tu nu mă iubești...

Tu nu mă iubești, nu simți nici milă,
Poate că nu-s frumos, într-adevăr,
Dar mă privești cu atâta pasiune,
Lăsându-ți mâna s-alunece prin păr.

Tânără, cu zâmbet veninos și inventat,
Cu tine nu sunt iubitor, nu-ți cer nici scuze,
Dar spune-mi tu, pe câți i-ai mângâiat,
De câte mâini îți amintești, de câte buze?
Știu că au trecut ei toți ca niște umbre,
Neatingându-ți focul cel divin,
Pe mulți genunchi tu ai șezut cuminte,
Acum pe-ai mei te lași la fel de lin.
Fie ochii tăi închiși pe jumătate,
Și gândurile pline de-un străin,
Nici eu nu te iubesc cum se arată,
Topit în depărtare pe deplin.
Nu-i zi destin acestei mici scânteie,
Va trece doar cât ai clipi,
Și cum din întâmplare ne-am cunoscut odată,
Așa zâmbind pe veci ne-om despărți.
Vei bate iarăși calea ta și nu vei plânge,
Zile nefericite împărțind,
Însă pe cei nesărutați nu-i mai atinge,
Și nu-i mai arde pe cei ce nu se-aprind.
Și când cu altul undeva pe vreo alee,
Vorbind de dragoste vei râde cu ecou,
Probabil voi ieși și eu la o plimbare,
Și atuncea ne vom întâlni din nou.
Apropiindu-ți, mai mult, umărul, de-acela,
Și aplecându-te puțin în față, înadins,
Îmi vei șopti cu respirația tăiată "bună seara"
Îți voi răspunde "Bună seara, Miss"
Și sufletul îmi va rămâne neclintit,
În trup îmi va rămâne totul stins,
Nu va putea iubi cel ce-a iubit,
Cel ce a ars deja, nu poate fi aprins.

Mă interesează cât mai ține tâmpenia asta cu războiul sau dacă are legătură cu faptul că nu pot viziona pe MUBI nimic de Serebrennikov, Balabanov, Sigarev, Shamirov.

Regret că nu mai am un partener care să mă învețe despre lucruri la care eu nu am acces pentru că nu cunosc limba rusă. Știu că există o lume foarte bogată care îmi scapă. De aceea trebuie să lucrez singură la asta. Singură. Întotdeauna singură.