Trezește-te. Sunt aici.
Am simțit mereu că somnul tău e subțire. Așa se face că îți auzeam vocea scâncind prin întuneric.
Și eu mă trezeam des, plângeam, mă speriam și adormeam la loc.
Încearcă să desfaci firele, încet, crede-mă că nu e nici un pericol.
Te poți desprinde de aparate, te poți lepăda de tot ce știi.
Nu încerca să gândești ce se întâmplă.
Stăm așa, înțepeniți, de câteva milenii.
Fiecare în coșmarul unei mame care a crescut din coșmarul altei mame.
Trezește-te, dragul meu, nu e nici un pericol.
A fost un mare cutremur, o inundație, foamete, molimă. Ca să nu își mai audă unii altora urletele au surzit. Nu-și mai ascultau decât vocea interioară.
Și-au pus în minte să facă tot posibilul să țină la distanță pericolul. Au construit ziduri înalte între flori și miresme, între iarbă și vânt, între pândă și veghe, între verdele de atunci și verdele de apoi.
Au refăcut tot ce se dărâma din cuvinte. O civilizație construită pe spinarea fricii.
Trăiesc baricadați în întuneric, în camere pline de obiecte periculoase, vii, care îi pândesc necruțător.
Copii înfometați care au crescut alți copii înfometați care au adus pe lume copii.
Ce a fost a fost atunci, demult. Acum te poți trezi liniștit.
Corpurile noastre se cunosc mai bine între ele
Decât ne cunosc propriile gânduri.
Lasă totul să alunece în corp.
Lasă-ți furia, frica, durerea să-și sape drum în carne.
Respiră adânc în mine, știu eu să mă lepăd de ele.
Lasă-ți corpul să se lupte în locul minții, el știe mai bine.
El știe când se risipesc norii, când se lasă roua
Când mareea e joasă
Când e timpul să încordeze arcul și când să ațipească
Fără să îl învețe nimeni
Undeva, în mine, curge neîntrerupt un pârâu.
Șerpuiește printr-o ținut în care nu sunt cutremure și inundații, în care nu sunt cuvinte.
Copiii sunt teferi, în legea lor, nu pictează monștri. Nu se încaieră pe străzi cu arme.
Acolo creștem castori și cerbi, facem focul cu pietre.
Și avem în fiecare zi treizeci de ani.
Trezește-te, dragostea mea.
Știu să ajung acolo. Ai încredere.