În noaptea de revelion dintre 2021 și 2022 am dansat cu Eva în brațe pe o melodie din Zanzibar. Am jucat rummy cu părinții mei până la 12 noaptea. La ora 12 am ieșit să vedem artificiile. Bubuiau peste lacul de lângă noua noastră casă, în care ne-am mutat la final de 2021. Pentru prima oară după mulți ani, am auzit bubuitul prafului de pușcă și am simțit toată dezlănțuirea aia umană. Un nor de fum și un miros greu de praf de pușcă ne-a cuprins. Lumini pe cer, un nou an, bucuria aia sălbatică, la fel cum era în copilărie când vecinul bețiv al bunicilor mei, Titu, aprindea un cauciuc și noi aruncam o cutie cu petarde în foc. Explozii și foc care cuprinde tot. Și apoi, un fum și un somn greu. Cami a văzut artificiile pe geam pentru că fix la miezul nopții era ora de alăptare a Evei. I-am pus un scaun în mijlocul sufrageriei, am stins lumina și ea s-a uitat prin ușa din balcon la cerul luminat. M-am uitat de câteva ori la surâsul ei. Luminițele îi luminau ochii și fruntea.
La 12:40 părinții mei au plecat acasă. Era deja târziu. Eu o aveam pe Eva în sistemul de purtare așa că le-am zis "pa-pa" și "an nou fericit" în șoaptă. La 1 m-am pus pe canapea, cu perna la spate, cu pantalonii de pijama trași peste bluză ca să nu îmi fie frig la brâu, cu copilul pe piept, cu șosetele groase în picioare și cu o cămașă veche peste mine. Undeva, peste lac, se mai auzeau niște bubuituri, probabil un copil care arunca petarde în foc. I-am simțit respirația, i-am mirosit părul, am închis ochii. Bubuituri peste bubuituri, melodia din Zanzibar îmi răsuna în cap. Respirația ei pe pieptul meu, mânuța ei se mișca ușor la subrațul meu, părul ei, miros de lapte acru de om, Cami o alintă sergent acrișor, eu îi miros părul acrișor, bubuituri departe, întuneric.
Nu pot să împart textul ăsta în momente distincte pentru că sunt foarte multe clipe care se amestecă în mintea mea. Mi-e greu să fac o listă pe luni, pe zile, totul se contopește, toate amintirile devin lichide. Frica de a nu se îmbolnăvi copilul. Fiecare moment de creștere e însoțit de groază. Teama că nu o să meargă, că nu o să mănânce, că nu o să doarmă fără să fie legănată. Brusc, am început să îi urăsc pe toți cei care fac gălăgie, fără să fie atenți la cei din jur. Preadolescenții ăia care vorbesc tare despre fanteziile lor sexuale, mașinile care merg cu muzica tare, vânzătorii care urlă. Am avut foarte multă furie pe toți cei din jur. În apartamentul de deasupra, s-au făcut renovări anul ăsta. I-am blestemat mii de dimineți pe muncitori.
Apoi momentele de tandrețe în doi, respectiv în trei. Momentul în care îți recunoaște vocea, în care te privește, îți zâmbește. Într-o dimineață, în Italia, la ora 4, Eva nu mai vrea să doarmă. După ce o legănăm fără succes minute în șir, ea izbucnește în plâns, se uită la Cami și zice "mama" pentru prima oară. Ieșim cu ea afară, la aer. Suntem singuri în piațeta centrală din oraș, Eva râde în cărucior, dă din mâini și din picioare.
Ratez avanpremiera de la Mama pentru că ne îmbolnăvim de COVID, toți trei. Eva tușește pentru prima oară și tusea ei o amuză. Cred că descoperă o nouă capacitate a corpului. Încă dorm juma de noapte în sufragerie, cu ea pe mine. Uneori tușește în somn. Noaptea târziu, pun mâna pe spatele ei să văd dacă respiră. Repetăm la Risipire în intervale de 3 ore, pentru că aia e fereastra dintre mese, respectiv somnuri. Pe drumul de întoarcere, în mașină, urlă și eu mă simt un tată rău, un copil rău, repetăm din cauza ambiției mele tâmpite în loc să stăm acasă și să ne vedem de viața noastră domestică liniștită, urlete din ce în ce mai tari, spasme, respirații grele, e roșie la față și se îneacă cu propria salivă, un gâlgâit straniu. Îmi vine să opresc mașina în rondul de la Arcul de Triumf și să calmez fetița. Și să mă înjur cu toți care mă claxonează.
Atât de neputincios, atât de des. Natura e complicată. Atâtea senzații pe care ființa asta le încearcă și pe care nu și le poate traduce. Și totuși atât de misterios procesul ăsta de creștere. Eva are o carte cu animale. Multe dimineți (ea s-a sculat de nenumărate ori la 4 dimineața) i-am arătat pozele cu câini și pisici. Câinele face ham ham (mâna mea o gâdila și ea gângurea), pisica face miaaaau (ultima parte din miau o cântam și cu arătătorul o mângâiam pe gât, sub barbă). Într-o seară, a început și ea să zică "pis pis". Și apoi, când a văzut pe stradă pisici, le-a arătat cu degetul și a zis pis pis. Cum a putut să asocieze un desen naiv al unei pisici cu ființa în carne și oase? Ce conexiuni s-au făcut în creierul ei?
Palma ei, o poveste stranie, părul ei explodat, corpul ei, cât de ciudat de carnală e relația cu propriul tău copil. Sau poate că suntem bolnavi, Cami și cu mine. O îndrăgostire care nu trece, o îndrăgostire continuă, niciun moment de plictiseală, totul atât de nou, totul atât de palpitant, atâtea sentimente care lovesc, momente de liniște absolută și momente de furie oarbă la distanță de 2 minute unul de celălalt. Nu mă așteptasem la asta, credeam că primii doi ani vor fi un șir lung de scutece murdare și plânsete. Oboseala și epuizarea, incapacitatea de a mai da celuilalt. Cami îmi zice că e obosită și eu mă fac că nu aud, sunt prea obosit să mai ofer încă o dimineață. Cami mi-o dă pe Eva și în mintea mea, din cauza oboselii, primul instinct e să o judec, n-ai fost capabilă să o liniștești, nu ești capabilă, mâine la 10 tre să fiu la repetiții și habar nu am cum să rezolv următoarea scenă. Reluăm Fazanul, e plin, atât de ciudat. Credeam că nu o să mai văd vreodată săli pline. Și acum sunt la fiecare spectacol. Sute de spectatori, de multe ori pe lună. Repetăm la Don Juan. În pauzele dintre scene dorm în cabină. Aud uneori mașinile de pe Magheru și îmi amintesc de luminițele din centru la care mă minunam când eram mic. Nu se mai pun lumini ca pe vremuri.
Cami întârzie la un casting pentru că pompa nu merge. La un moment dat are 2 maiouri pătate, îi vine să plângă dar nu vrea să se scurgă machiajul, Eva se agită în dormitor. Deja waze îi dă 20 de minute întârziere. Se pregătise de 2 săptămâni pentru probă. După alte două săptămâni mă sună și îmi zice că a luat proba.
E noaptea de revelion. Eva e la bunici. Simțim amândoi cât de straniu de goală pare casa fără ea. La un moment dat deschidem în glumă ușa de la dormitor și țipăm "Evaaa, unde ești iubirea noastră?". La miezul nopții ieșim amândoi și ne uităm la artificiile de peste lac. Miroase a fum dar parcă sunt mai departe ca anul trecut. Bem șampanie, bem vin, ne îmbătăm. Vorbim despre când să o luăm mâine înapoi. Ne gândim la ea, la mâinile ei, la tandrețea ei involuntară. De Crăciun a primit cadou de la unchii ei un cortuleț și de 3 zile, de fiecare dată când spui "Eva? Unde ești?" ea aleargă să se ascundă în cortuleț. Inima mea. În dormitor e cald, ne culcăm beți, ușor transpirați.
*