Jucătoarea

Mă simt straniu. Antidepresivele formează un scut de diamant între mine și emoțiile mele. Nu-mi trăiesc din plin durerea, nu-mi port doliul până la capăt. Acest scut amorțește intensitatea și o reduce la un nivel atât de subțire, că aproape nu simt nimic. De fapt chiar nu simt. Nu pot să plâng, nu-mi vine. Nici nu mă pot entuziasma prea tare de ceva. Testez puterea acestor pastile și ascult muzică tristă ca să-mi induc suferința. Nimic. Nicio lacrimă. Niciun junghi în inimă. Sunt de piatră. Este formidabil. Dacă tot nu pot derula timpul înapoi și nu pot șterge din memorie acest an, oare pot face cumva să rămân de piatră pentru totdeauna?

Când ne câștigăm dreptul la a fugi de suferință? Dreptul la a ne pierde umorul și inteligența. Pentru că fug, pentru că iau aceste pastile, înseamnă că sunt doar o pizdă mică și lașă? O răsfățată? Sigur. O răsfățată dramatică ce trăiește în romanele din capul ei și care nu știe ce înseamnă adevărata suferință! Nu știe cum trăiesc alții; în sărăcie! foamete! femei bătute, violate! copii fără părinți! Asta, asta e adevărata, reala suferință! Tragedia lumii ăsteia, războiul, corupția, boala, moartea! Iată subiecte de dramă autentică! Nu un pișat de amor prefabricat în chimicale, care s-a sfârșit cu un divorț de căcat, care a mai și costat șapte sute de lei! Aiurea.

Trezește-te, Katea! Scutură-te, Katyushă! Ia-te-n mâini, fato, trage-ți două palme și revino-ți.

Mă clatin pe muchia de cuțit. Echilibristică. Durerea nu e altceva decât chimie. Iată, aceste pastile au sufocat și dorul, și supărarea, și gelozia, și amărăciunea. Dar sufletul? Sufletul poate fi ros de medicamente făcute în laborator? Ce e dragostea, în acest caz? Ce e dragostea? Chimie? Substanțe care dansează în creier, în sânge? Substanțe care își bat joc de noi? Natură, te joci cu noi? Te joci cu inimile și creierele noastre?

E liniște. Apartamentul meu din București este unul vechi, vechi de tot. E.P. și cu mine aveam o glumă: că a fost apartamentul lui Bulgakov. Așa arată. Numai o debilă ca mine putea să se mute aici. Nu-mi place să fac ordine sau curățenie. Detest treaba asta. Cărțile sunt împrăștiate peste tot fiindcă nu am o bibliotecă, dar am foarte multe cărți. Mie îmi place așa. O scenografie numai din cărți!

E liniște și sunt singură. Dacă n-aș fi avut pastilele, m-aș fi temut tare de tot. Aș fi fost în stare să mă spânzur de lustră. Să plâng ore în șir, să fac scandal înspre cer, să mă lovesc de mobilă și-apoi să mă spânzur de lustră. Dar demonii mei sunt potoliți prin miracolul științei și evoluția medicinei. Stau cuminte, pe canapea, scriu și nu simt absolut nimic. Sunt sedată. Tranchilizată. Castrată de sentimente. Domesticită. Pusă la punct. Tranșată. Împăiată. Sunt un obiect de mobilă în apartamentul meu, care a fost al nostru și care acum e plin de cărți și fantome.

M-am șters de pe fața nevăzută a pământului.

Se împlinesc exact zece zile de când nu am mai băut alcool. Multe, multe zile mă vor duce cu ele ca pe un pachet pe care-l trimite mama la capitală când copchiii sunt în sesiune. Mă vor duce zilele pe mine, nu eu pe ele, dar mă voi ridica, la un moment dat. Dacă de la teatru am primit înțelegere și am liber, dacă de la părinți și cunoscuți am primit înțelegere și am liber, dacă de la Dumnezeu am primit înțelegere și am liber! atunci să-mi dăruiesc și eu niște înțelegere și să-mi dau liber. Ești liberă, Katerină, liberă să zaci în praf, să scrii cum ai chef, să bocești, dacă-ți vine, să faci băi lungi cu spumă, să vorbești cu cine-ți place, să respingi pe cine îți dă dureri de cap. Ia-ți vacanța asta mică pentru recuperare. Și să ții minte: este ultima ta recuperare. Ți-ai irosit toate recuperările pe drame nesemnificative. Să te văd când moare mă-ta sau tac-tu ce-o să te faci, că proastă mai ești! Ți-ai irosit lacrimile și bețiile, ți-ai zgâriat degeaba obrajii! Cretino! Numai nebunia te mai poate salva... altminteri, ești de-a dreptul compromisă.

Dacă închid ochii și mă concentrez, pot auzi marea. Marea mea dragă ce se lovește de stânci, în noapte, așa cum coapsele mele se loveau de aceleași stânci, într-o noapte cu lună plină, când am făcut dragoste pe dig. Da, dragilor, cu asta rămânem. Cu memoriile. Cu memoriile acelea dulci, căci pe cele mai odioase le ștergem definitiv, la un moment dat. Să ne bucurăm, așadar, noi, cei care putem spune că am trăit cu adevărat! că am făcut dragoste sub cerul bombardat de stele! noi, cei care ne-am mușcat brațele până ne-au dat venele în pârg, numai ca să jurăm cu legământ etern în numele unei prietenii sau în numele unei iubiri! noi, cei care am fugit idioți pe munți în sus, fără să ne temem de animalele sălbatice! noi, cei care am spus "te vreau" și ne-am urcat în tren și ne-am dus departe! noi cei care am așteptat și am fost așteptați! noi cei care am riscat și am pierdut totul!