Nu sunt prost, dar nici deștept

N-am să te mint, o profundă amărăciune zace în mine. Sunt tare, tare necăjită în suflet. N-am să mint, îmi lipsește o parte de lume. Mă simt de parcă m-a luat vântul pe sus și a virat brusc, ștergând totul în urma noastră. Mă simt pustiită.

Mă trezesc, citesc și scriu, mă plimb, vorbesc cu păsările, cu frunzele, cu cine naiba să mai vorbesc? că pe oameni i-am îngrijorat destul... Mă spăl, mai mănânc, beau apă, apă, apă, apă, apă, adorm și iar mă trezesc, văd un film, citesc și muzică, muzică, muzică... iar zilele trec... una după alta, în rând, ca la grădiniță. Zilele trec și îmi fac cu mâna, iar eu le las să tot treacă și să-mi tot facă cu mâna.

N-am să te mint, ura ce mă-ncearcă e pe măsura dragostei, dar tot așa e și puterea mea de a ierta. Pot să iert pentru că pot să înțeleg.

Arunc un arc deasupra timpului și-l opresc. E liniște. E ceață și e frig și e liniște.

Ai fost vreodată în pragul nebuniei? În punctul acela în care gândești "asta e! acum o să o iau razna! îmi pierd mințile!". Să ți-o ia inima la goană de frică, să belești ochii și să întorci capul ca o bufniță în toate direcțiile. Să vezi umbre cum se mișcă pe pereți, deși nu mai e nimeni în încăpere în afară de tine, iar tu, negreșit, stai pe loc. Să simți în dreapta ta, în stânga ta, deasupra ta... prezențe, prezențe, prezențe... Umbrele se măresc încetișor de tot... vor să te înghită... lent. Iar tu stai ca un miel, paralizat, și aștepți să ți se taie gâtul. Zici Tatăl Nostru de câteva ori la rând, cu fierbințeală. Și câteva minute e mai bine. Dar apoi apare îndoiala și începi să auzi zgomote care n-au nicio sursă explicabilă. Sunetele vin din ceafă. Și urli, și te agiți pentru că e ca și cum ai avea un gândac pe tine pe care încerci să-l dai jos. Dar nu-l găsești. Dar te mănâncă. Și te pișcă. Și râzi. Râzi singur pentru că îți dai seama de ridicolul situației și știi că totul e numai o închipuire și îți spui că poate ai văzut prea multe filme de groază sau ai jucat prea multe jocuri video în copilărie și acum imaginația ta o ia razna. Și încerci să te desprinzi, dar îți e din ce în ce mai frică că s-ar putea să fie adevărat, că s-ar putea să sară asupra ta, în orice moment, o sută de draci și să te jupoaie de viu, ca niște câini hămesiți. Dar râzi în continuare fiindcă nu vrei să crezi și ții ochii foarte, foarte deschiși ca să prinzi orice mișcare ce te-ar putea lua prin surprindere. Și aproape, aproape înnebunești.

Când eram mică, ai mei n-au vrut să mă lase să merg într-o excursie cu clasa. Nu știu de ce, nu era stilul lor. Dar de-această dată, pur și simplu, nu m-au lăsat. Chestia asta m-a supărat atât de tare, încât am devenit foarte tăcută. Îmi amintesc că devenisem bizar de tăcută și de atentă la cu totul altceva decât conversația pe care ai mei o purtau cu mine. Nu mai auzeam explicațiile lor, în schimb auzeam un țiuit enervant. Și apoi, îmi amintesc, am văzut niște musculițe mici în aer. Am încercat să le prind. Parcă văd și acum privirea stupefiată a mamei mele care, îngrozită, a murmurat ceva de genul că m-aș fi dereglat la tărtăcuță din cauza supărării. Nu e imposibil, dar mi-am revenit repede. Întotdeauna mă regenerez într-un timp scurt.

Nu știu dacă musculițele erau sau nu erau reale, însă dilema e mai adâncă de atât. Ce e, dom'le, cu hipersensibilitatea aceasta? Supărarea asta. Amărăciunea asta bătrânească și de-a dreptul demodată. Gata! E plictisitor să suferi atâta! Jalea ca jalea, da' cât s-o mai duci așa? E aproape grosolan din partea mea să mai zac astfel și să fiu cadavrul pe care prietenii mei îl împodobesc ca pe bradul de Crăciun.

Am vrut să scriu un text cu titlul Anna Katerina și care să înceapă cu o glumă din cadrul unui super-mini-roast ce mi s-a făcut: "Până când moartea sau vreo bagaboantă ne va despărți." Da. Este tradițional pentru mine ca prietenii să îmi facă un duș rece, după fiecare eșec în amor. Asta sunt eu: fata cu amorurile strânse la chiept. Strânse bine, bine, bine și legate fedeleș, numai bune de aruncat peste bord!

Abia la jumătatea lui ianuarie și eu deja am citit patru cărți, am scris atâta, am văzut trei filme noi, un serial! Văd bine că în singurătate sunt mai productivă. Să te dăruiești cuiva te trage înapoi de la axa evoluției tale.

Unde rămăsesem? Da. Dar apoi ideea cu Anna Katerina s-a preschimbat în joc de cuvinte bășit. Ca toate bășinile din ziua de azi. Numai bășini. Dacă m-aș apuca să-i disec, unu' n-ar rămâne în picioare! Nu am cunoscut, în toată viața mea, un om din acela pe care filmele vechi știu să-l construiască. Un om integru, ireproșabil, un erou ce frizează fantezia. Nici bărbat, nici femeie. Nu aveți idee, voi, public, cât de rahat sunt, de fapt, artiștii pe care voi atâta de mult îi apreciați. Și ce suflete meschine au. Și ce caractere mizerabile.

Iar când vine vorba de generozitate, îi număr pe degetele de la o mână.