16.01.2023
E foarte greu să vorbești despre tine când ești obișnuit să vorbești despre alții. Probabil că asta e specific jurnaliștilor. "The most important story is the story you tell yourself about yourself", spune Shelmina Babai Abji în Show Your Worth, o carte care merită tradusă și la noi. Da, cea mai importantă poveste este cea pe care ne-o spunem nouă, despre noi. Doar că nu e și cea mai ușor de spus, deși pare cea mai la îndemână.

În iureșul lucrurilor pe care le aveam de făcut, am crezut că invitația LiterNet la retrospectiva 2022 se referă la un eveniment artistic care ne-a plăcut și care merită recomandat și altora. Ceea ce am și făcut. Am trimis o recenzie despre spectacolul Don Juan care m-a impresionat cel mai mult în 2022. Dar nu era despre asta. Am stat un pic pe gânduri când Răzvan Penescu m-a anunțat, foarte elegant, că trebuie să povestesc despre cum mi-a fost anul acesta. MIE. Nu altcuiva. Nu cu referință la altceva. Deci eu. Și au mai trecut ceva zile până m-am urnit - e drept și cu motivația Sărbătorilor și a virozei care m-a scos din ritm. Recenzia am scris-o repede, dar să mă adun să scriu despre mine, a fost mai greu.

Despre 2022, ce să spun?! De ceva vreme, de când atâția prieteni și rude s-au prăpădit de pe o zi pe alta, eu nu mai clasific anii în "buni" sau "răi". Ci ani care au fost. În care am fost. În care am existat. Restul chiar nu mai contează.

Nu știu dacă atitudinea asta ține de intrarea în decada 50 de viață, cert e că mă străduiesc să prețuiesc toate lucrurile bune și frumoase care mi se întâmplă. Iar anul 2022 a venit cu lecția unui rău mai mare (războiul) care a minimizat brusc un rău care părea să nu se mai termine și care dintr-o dată a devenit mai suportabil (pandemia, evident). Reluarea spectacolelor, a evenimentelor offline, armistițiul din războiul rece "vaccinat" contra "nevaccinat" au fost de departe marile beneficii ale lui 2022.

Las mai jos o listă cu câteva dintre bucuriile lui 2022:

Frenezia cu care ne-am re-conectat anul acesta la evenimentele culturale a fost printre cele mai frumoase emoții pe care le iau cu mine din 2022. Dorul de sălile de spectacol, de mirosul de scândură al scenei și al decorurilor, foșnetul catifelelor grele ale cortinei, forfota de la garderobă, îmbrățișările împărtășite cu oameni dragi, paharul de vin savurat după - toate mi-au lipsit teribil în pandemie.

M-am bucurat să văd că oamenii dau buzna la spectacole și că, poate, prețuiesc mai mult arta, cultura și starea de spirit care ne-a fost atât de mult drămuită și ciuntită de distanțările și interdicțiile ultimilor doi ani.

Au fost multe spectacole pe care le-am văzut și trăit cu un alt simț care s-a ascuțit atât de mult în toată această perioadă - acela că ar putea fi ultimul, că oricând o altă calamitate de orice fel ne-ar bloca accesul la toată această sursă de catharsis care ne menține umanitatea. Așa am decis să văd toate spectacolele cu Victor Rebengiuc - să îl mai prind în viață și în putere artistică pe cel care spunea că "sensul vieții e să muncească și să trăiască în profesie". Așa am văzut Regele moare. Mă pregătesc să ajung la Tatăl.

La Kiritza sau jocul de-a.... - spectacolul lui Gigi Căciuleanu, după piesa lui Alecsandri - mi-am dat seama că trebuie să îmi iau bilete mai în față, că nu mai focalizam bine detaliile de pe scenă. Și că trebuie să refac ochelarii...

Dar, de departe, cel care m-a însuflețit într-o perioadă tare înțelenită din viața mea a fost spectacolul Don Juan, din cea de-a XXIII-a ediție a Întâlnirilor JTI, de la Teatrul Național București, sala Ion Caramitru. Mai pe larg într-o cronică separată, tot pe LiterNet, aici.

CellEAST Festival 2022 - primul festival de violoncele din România - a fost o extraordinară surpriză, căruia îi doresc cât mai multe ediții. Sunt o fană a violoncelului și toate numele mari care au fost pe scena Ateneului Român și a Sălii Radio au fost un balsam pentru suflet.

Anul 2022 l-aș pune cumva în registrul terapiei și vindecării. După un episod de burnout venit pe filiera "simptome long covid", asezonat cu un pic de depresie ce tot mușca din mine, bibliografia mea s-a compus în special din cărți care să mă lumineze să înțeleg ce mi se întâmplă. Am reluat Mă dor strămoșii, Copii bolnavi de părinți și am citit pentru prima dată Ce îmbolnăvește sufletul și ce îl vindecă a lui Thomas Schäfer (toate apărute la editura Philobia), unul dintre discipolii lui Bert Hellinger, cel care a pus bazele constelațiilor familiale ca terapie care urmează regulile psihologiei transgeneraționale. Nici un proces de înțelegere și vindecare nu poate începe fără să dai jos "bolovanii" cu care vii din familie, fără acceptarea și iertarea pe care e nevoie să le-o oferi înaintașilor, așa că am participat la trei ateliere de constelații familiale organizate de Julide Petrescu, o veche prietenă pe care în urmă cu 10 ani o inițiam în tainele abisale ale psihogenealogiei. Julide mi-a făcut marea surpriză să mă anunțe că discuția noastră "ca-ntre fete" se transformase într-un demers de reinventare profesională, culminat cu o certificare de facilitator în această metodă de terapie despre care se vorbește din ce în ce mai mult. Așa că am onorat semințele sădite cu un deceniu în urmă și am trăit trei dintre cele mai intense și răvășitoare experiențe din acest an.

 

M-am bucurat că industria filmului a abordat acest subiect și a creat două seriale care au creat multe declicuri interioare ce au adus oamenii la ateliere de constelații familiale - Un alt sine (serialul turcesc care a popularizat cu maximum de eficiență conceptul) și Arborele sângelui (serialul spaniol care abordează într-un ton mai abstract, mai simbolistic țesăturile și interdependențele create în interiorul unei familii).

Și tot din perspectiva lucrului cu mine și a învățării continue, am început să studiez tehnicile de neurofeedback în tratamentul simptomelor long covid, pornind de la propria nevoie de a mă reechilibra. Am descoperit o terapie fascinantă, care permite creierului să se reorganizeze organic, activându-și propriile resurse de vindecare. Lucrul cu Dr. Roxana Sasu, clinician neurofeedback cu peste 15 ani de experiență în această direcție, m-a ajutat să înțeleg mai bine felul în care funcționează această terapie, dar și cum pot să mă feresc de impostura care inerent se dezvoltă în jurul unui domeniu inovator.


Ceea ce mi-a adus multă bucurie în 2022, a fost lansarea platformei media internaționale Feminism For Real, un hub dedicat leadership-ului feminin, un ghid pentru minți progresiste, un loc din care femeile își pot lua informație, putere, inspirație, motivație, iar bărbații găsesc motive pentru a o recomanda fiicelor lor și femeilor din viața lor. Este un nou proiect media al TUDOR Communications, inițiat de Mihaela Tudor, dedicat sprijinirii leadership-ului și antreprenoriatului feminin, capacitării femeilor și egalității de gen în România și în lume.
Pentru mine, a fost cel mai potrivit mod de a valorifica toată experiența jurnalistică pe care am adunat-o în anii de presă dedicați femeilor (Revista Avantaje) și leadershipului și culturii antreprenoriale (Revista CARIERE).


Și nu în ultimul rând, a fost o bucurie să reluăm întâlnirile offline cu elevii, profesorii și părinții cărora le-am prezentat Ghidul Meseriilor Viitorului (ediția a V-a), conceput împreună cu colegii de la INACO (Inițiativa pentru Competitivitate), sub coordonarea Andreei Paul, un instrument de educație inedit, destinat atât elevilor, cât și profesorilor, dar și părinților, managerilor, antreprenorilor, intraprenorilor.
Pentru că sunt părinte de doi copii adolescenți care ia zilnic în piept provocările unui sistem de învățământ greoi, inerțial și anacronic, am ales ca împreună cu echipa INACO să ajungem la cât mai multe persoane cărora să le povestim despre meseriile viitorului, despre cum își pot face un plan de carieră, cum pot gestiona eșecurile, despre competențele pe care le cere economia viitorului.


O altă bucurie a fost să ajung în scurtele concedii la Oradea și mânăstirea-peșteră de la Șinca Veche, două locuri la care visam de ceva vreme și care au fost pe măsura așteptărilor. La fel și complexul Trăisteni de pe Valea Doftanei, un loc numai bun să te recompui aproape de București. Și să nu uit toate drumețiile din zona Piatra Neamț, locul în care a trebuit să ajung mult mai des în 2022 ca să avem mai multă grijă de tata.

 

Și nu aș putea să închei lista fără să menționez experiența La Belle Epoque în era metaverse pe care am trăit-o la Muzeul Micul Paris din Centrul Vechi al Bucureștiului, unde totu-i cu mare dichis - de la costumele probate până la ceaiul servit în mare stil - și poți să te refugiezi într-o capsulă a timpului care te va scoate pentru câteva ore din toată agitația și alergătura în care te ține Bucureștiul.


Așadar, mulțumesc, 2022! Cu recunoștință pentru toate. Pentru 2023, nu-mi doresc decât pace și să fim sănătoși. Să fim!

*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus