"Era o zi searbădă. De dimineață mintea îl părăsise, lăsîndu-i trupul să rătăcească fără țintă acolo, jos. Trupul golit își vedea apatic de activitățile obișnuite, palid și cu privirea pierdută în bătaia benzilor de neoane, timp în care sufletul îi plutea pe deasupra raioanelor și nu se gîndea decît la ziua de mîine. Ziua de mîine era un lucru pe care îl aștepta cu nerăbdare." (Douglas Stuart - Shuggie Bain, trad. Mihaela Ghiță)
A fost anul în care mai mereu a trebuit să aștept. Verdicte optimiste, avioane care să decoleze, dimineți pe care să le umplu cu sens. E mai bine să fugi, e mai bine să fugi / E mai bine să nu aștepți prea mult. Oamenii n-a trebuit să îi aștept. Cei care contează pentru mine au fost mereu acolo, ca o plasă de siguranță invizibilă. A fost anul în care n-am avut de ales și am așteptat ca problemele să dispară de la sine, deși pînă acum credeam că lucrurile importante nu se rezolvă de la sine. Oare le rezolvă timpul pe toate? Probabil că nu. Însă le poate transforma.
N-a fost un an searbăd. A fost anul în care am așteptat cu nerăbdare ca jurnalele de știri să nu mai înceapă cu informații despre pandemie. În 24 februarie, cînd a fost invadată Ucraina, mi-am reamintit că trebuie să fii precaut și să ai grijă ce-ți dorești.
Multe zile mi s-au părut fade, dar n-a fost un an searbăd. A fost anul în care am avut impresia că un păpușar pus pe glume proaste se joacă cu mintea mea și-mi pune răbdarea la încercare, perfect conștient că răbdarea nu-i punctul meu forte. Cu toate că mă simțeam ca o marionetă ce se clatină, mă gîndeam la ziua de mîine, iar trupul își vedea de activitățile obișnuite. Am citit puțin, am gătit mult. Am rătăcit fără țintă și mi-a plăcut. Am căutat soarele și mi-am imaginat un iunie fără sfîrșit chiar și atunci cînd orașul părea înghițit de un noiembrie etern.
Mi-am ars tălpile pe nisipul vulcanic de pe insula Procida, pentru că am făcut imprudența să încerc să umblu cu picioarele ude pe plaja încinsă. M-am gîndit la felul în care viața și moartea stau la aceeași masă și mănîncă din aceeași farfurie în timp ce eram în Capri și așteptam chelnerul să îmi aducă o cafea pe o terasă plină de turiști plictisiți, iar dintr-o biserică aflată la cîțiva metri au ieșit niște oameni în haine cernite, în urma unui sicriu. Drumul era îngust, iar tipele în rochii vaporoase și cu genți scumpe care treceau pe-acolo - atîrnate ostentativ de brațul lucrat la sală al partenerilor cu șlapi de firmă, au fost vizibil deranjate că trebuie să se oprească în momentul în care s-au intersectat cu cortegiul funerar. Clopotele bisericii aveau un sunet catifelat și nu acopereau larma stridentă a acelei după-amiezi toride de august în care durerea tăcută și luxul țipător pășeau umăr la umăr. Cred că lui Fellini i-ar fi plăcut la nebunie scena asta. Cu o zi mai devreme, poate că Benigni ar fi rîs zgomotos văzînd puhoiul de lume care aștepta un autobuz către Coasta Amalfitană și se uita descumpănită la șoferul care, atunci cînd s-au ocupat toate locurile, a strigat cu un accent delicios, mușcînd consoanele finale: neeeext bus!
În 2022 am așteptat și așteptarea m-a obosit. A mai rămas doar o zi din anul ăsta, orașul își trage sufletul, iar eu am terminat de citit Shuggie Bain, am început Albinele gri, de Andrei Kurkov - o poveste minunată despre felul în care viața merge mai departe în Ucraina pustiită de război - și mă gîndesc la toate lucrurile simple, dar surprinzătoare care vin pe neașteptate. O carte bună pe care o descoperi încet, un cîntec pe care-l asculți pentru prima oară sau apusurile incredibile din ultima săptămînă de care mă minunez de parcă aș vedea soarele pentru ultima oară. Sînt așa de frumoase că nici nu îndrăznesc să le fotografiez, de teamă că, odată stocate în telefon, vor deveni banale.
Mă gîndesc la ziua de mîine și la puzderia de nimicuri uimitoare pe care nu le-am așteptat în 2022, dar totuși s-au întîmplat. S-a întîmplat să-mi dea lacrimile și a doua oară exact la aceleași scene din C'mon C'mon, deși îl mai văzusem cu un an înainte. Să dansez cu un pahar de vin în mînă pe melodiile lui Sivert Høyem îmbrăcat în negru, să rîd cu gura pînă la urechi, să fiu emoționată de cel mai neașteptat mesaj primit de ziua mea, să plîng cu sau fără motiv. Să tac mult, să cred în continuare în puterea cuvintelor. Să mă bucur de strălucirea pietrei montate pe un inel și de prieteni care mi-au trimis prin poștă o felicitare de Crăciun scrisă de mînă. Să mă poticnesc, să mă revolt, să zîmbesc.
În zodiacul chinezesc, 2022 a fost Anul Tigrului. N-a fost un an searbăd. A fost impetuos și puternic, gata să adulmece, să atace și să sfîșie. A fost însă și destul de inteligent ca să știe că nu poate cîștiga de fiecare dată și că uneori merită să aștepte. Sînt născută sub semnul Tigrului. Aștept cu nerăbdare ziua de mîine.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)