mi se oprește inima și îmi strâng în mine toate lacrimile și pe mine în brațe, cu stângăcie.
cum, cum aș putea să pun în cuvinte senzația asta care mă încremenește și toată durerea asta ascuțită care îmi taie respirația de multe ori în zi, dar pe care o ascund așa cum ascund copiii o jucărie abia primită pe care au stricat-o...
anul în care am hotărât să fiu femeie mai mult decât copil.
am vrut să salvez lumea și oamenii din ea de când mă știu, am simțit că de asta am venit de data asta, și am făcut ce am știut să-mi iasă... am vrut să cânt la pian, să fac balet, să transform parcul copilăriei mele într-o casă pentru toți câinii fără casă, am vrut să fiu celebră în modă, am vrut, am visat... și totuși n-am găsit un loc al meu și am simțit că nu îl am încă de când eram copil. l-am căutat cu disperare în locuri și oameni, în case străine, în vise și proiecții...
anul ăsta împlinesc patruzecișidoi de ani și încă mai am și șase, bine, fie, poate între timp am împlinit unsprezece, asta ajutată de S, care mă ține acolo în cârdășia și în complicitatea de atunci, de când ne închideam în camera ei, care era casa mea, și în care vorbeam vrute și nevrute, despre care acum ne minunăm și noi, neamintindu-ne exact ce erau ele, vrutele sau nevrutele.
anul ăsta am învățat să mă obișnuiesc cu încă o pierdere și durerea atașată de ea. anul ăsta care a debutat cu un vernisaj despre iubire și comunicarea non-verbală dintre 2 oameni care se iubesc și despre sincronicități... și tocmai când credeam că am debutat în forță, am primit diagnosticul - eram pozitivi. nu m-am speriat că frică nu mi-a fost niciodată. nu sunt ipohondră și cred oricum că frica e boala cea mai grea. te mănâncă pe dinăuntru ca o tenie și îți paralizează inima și intuiția. m-am străduit să găsesc răspunsul, să înțeleg ce aveam de înțeles și ce mai avea de curățat. mă ustura tare în gât de parcă înghițisem un pumn de cuie sau de praf. mai aveam ceva de spus și când am înțeles ce și cui, m-am pus pe scris. dintr-o suflare am dat afară o viață întreagă de nespuse. am dat "send" și am continuat să gătesc și să beau poțiunea mea magică cu lămâie multă și la fel de mult ghimbir și turmeric. așa m-am tratat de covid.
am ieșit din casă după 10 zile, albă ca varul și o rinită pe fond alergic cu care am rămas până în zilele noastre.
în Februarie am plecat la Sibiu cu A și aș fi rămas acolo. am cunoscut oameni pe care sigur îi cunoșteam de foarte multă vreme. cu M am plâns pe scări la țigară, la un sfert de oră după ce ne cunoscusem.
ne-am întors acasă cu un sentiment de plutire dar ne-am revenit repede din cauza unor probleme de familie, care spre marea mea surprindere nu veneau din partea mea.
ne-am trezit într-un vortex care nu era al nostru dar care ne schimba dinamica și ne transforma nopțile în conversații cu tente psihoterapeutice. ne-am zdruncinat și ceva din echilibrul nostru a început să scârțâie dar ne-am redresat din mers datorită felului în care ne-am îngrijit planta, că așa o numește A. zice el cu multă înțelepciune că relațiile sunt ca plantele. dacă te îngrijești de ele, dacă le uzi și le dai ce au nevoie, se fac mari, fac flori și frunze și așa mai departe. încă nu ne eram chiar în fire când... Doamne, ce departe pare... C. avea cancer. ce cuvânt greu. ce cuvânt! de unde vine? cine l-a inventat? n-am să caut. e un fel de Baba Cloanța contemporană, această făptură monstruoasă care mănâncă fără milă ființe vii... C. al meu, C. al nostru... dar știam, eu știam de cu un an în urmă că episodul ăla nu se încheiase definitiv.
am să-mi amintesc mereu, tot timpul, până la sfârșitul meu, de ziua în care am plecat doar eu cu el pe un drum care părea că nu se mai termină. am înțeles din felul în care închidea ochii și clipea greu, am simțit din cum mi se tăia respirația ori de câte ori se făcea roșu semaforul, că nu era deloc de bine.
pentru o zi sau două mi-a încremenit corpul și mintea și m-am învinețit de plâns. eram departe de a fi gata să accept începutul unui sfârșit. m-am întors în terapie.
de-a doua zi s-a instalat cel mai lung ciclu de Cluster pe care l-am avut vreodată în 20 de ani. o condiție numită foarte greșit migrenă față de care migrena e un copil nevinovat. mă rog... cred că era prin Mai și în mintea mea se amestecau toate informațiile sumbre care nu-mi mai lăsau loc să primesc oxigen.
război, cancer, Cluster, refugiați, separări, terapie, tratamente aiurvedice, conversații interminabile despre soartă și opțiuni.
mă apucasem să desenez cu bucăți de material și neștiind cum să numesc altfel ce mă apucasem să fac ca să împletesc două tehnici, le-am spus tapiserii și în Iunie am făcut un Vernisaj pe cont propriu.
Ștefan și Maria m-au primit cu brațele deschise la Meno Malle, galeria lor splendidă din strada Gheorghe Marinescu. amuzantă coincidență, coincidențe în care eu nu cred... așa îl chema pe tata, ăla biologic care mi-a lăsat moștenire fizicul și atât, de restul n-are sens să amintesc cu atât mai mult cu cât nu-i mai port pică de prea multă vreme deși probabil aș putea să-i port... doar amănunte... am prins ceva curaj. părea că în sfârșit îmi găsisem maniera cea mai bună prin care să comunic tot ce simțeam și pentru prima oară în viața mea nu mă mai îndoiam și nici nu-mi era frică de impostură sau judecată.
am plecat la Runcu la scurtă vreme după.
locul ăla pe care l-a adus A în viața mea și unde se face liniște la mine în cap de fiecare dată. acum nu era liniște ci mai mult neliniște. o stare continuă de anxietate, cu toate vocile mele care strigau pe tonuri diferite în timp ce eu nu mă mai opream din cusut. C. refuza din ce în ce mai tare să doarmă înăuntru. ieșea în cerdac și se uita la drum. nu mi-am găsit liniștea. când ne-am întors acasă a început sfârșitul, unul greu și apăsător. sub ochii mei, ființa care mi-a însoțit pașii, care mi-a ascultat toate gândurile și lacrimile, căreia nu i-am ascuns niciodată nimic și cu care am fost cea mai eu dintotdeauna, o bucată uriașă din mine se pregătea să plece, luptând cu inevitabilul în încercarea de a ne proteja.
e greu și acum, greu să scriu, să descriu neputința, durerea, urletul pe care îl auzeam în mine, pe care mi l-am îndesat cu pumnii în stomac, din aceeași dorință cu a lui. voiam să-l protejez.
pe 25 August am fugit de acasă. mă strângeau pereții, mă sufocam. mirosea a crini iar eu șchiopătam deja. i-am cusut o scrisoare enormă, am pus în ea toată durerea pe care n-o mai puteam cuprinde în mine. m-am ridicat de pe parchet doar când a fost gata. am știut că următorul Vernisaj avea să fie pentru el.
pe 26 August am plecat cu el de acasă să îl adorm. știa exact unde mergem. m-am întors fără el... în urma lui încremenise tot și era casa goală chiar și așa, cu încă un câine pe care îl învățase tot ce știa și o pisică care avea să-l aștepte multă vreme după aceea pe băncuța din holul casei. am orbecăit tot weekendul pe străzi cu A și L. nu puteam sta acasă. tăceam toți 3 și ne oblojeam cu stângăcie și îmbrățișări.
pe 29 August L. dădea examen pentru transferul într-un alt liceu. înainte de-a intra în sală, l-am luat în brațe știind că avea să reușească. a intrat printre primii.
de acolo e doar o învălmășeală în mintea mea, zile multe în care nu puteam să merg sau să gândesc, reflexe amputate, doliu, neputința, terapie, dor, un dor infinit care îți frânge carnea de pe tine.
(1, 3, 4... 5, 6... 8, 100, 101, 105, 200, 220... 225... 500... 1000, 1001... 1002...
... probabil sunt mult mai multe. mult mai multe momente în care absența ta e atât de prezentă încât colorează aerul.
se oprește timpul.
se oprește mintea, respirația...
3 țigări cu care păcălesc timpul, cu care îl măsor, cu care îmi crește neliniștea.
se aude un radio...
aceeași piesă, aceleași voci din fundal, aceleași obiecte, același pervaz, fereastră, plantă, ibric... doar altă dimineață și încă una în șirul finit de dimineți în care n-ai să mai fii... până într-o zi în care nici eu n-am să mai fiu și altcineva are să numere țigările, minutele, orele, și diminețile din șirul finit.)
August. // pentru C. - în Noiembrie am făcut un al doilea Vernisaj independent la Grotto, galeria de la hotarul lumilor, care aparține Ioanei și lui Onar și pentru câteva zile am pierdut controlul propriilor mele emoții pe care le-am împrumutat altor oameni.
îl rugasem pe A (Andrei Runcanu), pe Daniel Popa, pe Irina Ștefan, pe Michi Dobrin și pe Ioana Flora să îmi citească dicteurile și paginile din jurnalul unui doliu, cu voce tare, în vitrina galeriei în timp ce invitații se plimbau prin el... nimeni nu se așteptase, nici măcar eu.
nu îmi dorisem să demonstrez nimic, îmi dorisem doar să îmi urlu durerea în gura mare, în speranța că avea să se mai domolească puțin. dar spațiul ăsta mic devenise un univers uriaș delimitat de o vitrină... s-a oprit timpul. domino. durerea mea, odată citită de ei cu voce tare, se transformase în durerea tuturor.
mi-e greu să povestesc, în primul rând de teamă că aș putea știrbi ceva din magia momentelor ălora care au mișcat în mine multe piese. poate că cel mai simplu ar fi să povestesc doar că în prima zi cumpărasem un fir de Crin pe care l-am așezat cuminte în vitrină dar am uitat să-i punem apă, iar într-a doua am hotărât să nu-i punem deloc. îl făcusem parte din instalație. o săptămână și jumătate mai târziu, când am demontat expoziția, încă mai avea un boboc înflorit. l-am pus în apă și a înflorit.
anul ăsta mi l-a luat pe C. am rămas fără umbră și încă învăț să merg în 5 picioare. mă împrietenesc ușor cu durerea asta așa cum m-am împrietenit și cu cea lăsată de absența lui tata. urmează să ne mutăm fără să știm unde dar nu mi-e frică de necunoscut și am ajuns să mă obișnuiesc și cu nesiguranța dată de drum și de tot ce mi-a scos el în cale. am început să mă accept și pe mine cu toate lucrurile pe care le consider defecte, să îmi domolesc vocile, și să mă uit la mine cu oarecare blândețe.
e 31 Decembrie. e ultima zi din anul ăsta.
stau tot acolo unde am stat în casă, în fiecare dimineață din ultimii 2 ani și jumătate, cu ceașca de cafea, scrumiera plină și același zgomot de fond. habar nu am unde am să stau cocoțată la anul, pe ce blat sau scaun, dar pentru prima dată nu mi-e frică.
știu doar că dacă am să stau calmă și am să calc apa fără să o tulbur, are să se arate tot și am să știu ce trebuie făcut.
mi-e dor de tata, de singurul părinte non-părinte pe care l-am avut o vreme, de C., de tabere, de marea liniștită... doare tare în dimineața asta, dar și astăzi am să calc apa, calm, să nu o tulbur, și am să mă gândesc cât sunt de avută cu A și L, cu S, M, I și V, cu O și C, și I și D, cu N, cu toate inițialele astea care îmi umplu paginile, cu care mi-am făcut și eu o familie a mea.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)