Nu îmi place să fac bilanțuri la final de an, pentru că necesită un efort supraomenesc, mental și emoțional. Sunt genul de om care nu ar vrea să lase nimic în afară, cu toate că am învățat în timp că e mai bine să păstrezi o anumită doză de mister. Unele lucruri nu trebuie sau nu merită spuse. Respectând acest principiu, am să trec, în rândurile ce urmează, prin unele dintre momentele cu care pășesc mai departe, în noul an, pornind nu de la ce am obținut, ci de la ce am pierdut.
Am simțit câte ceva rupt din mine cu fiecare din plecările lui Jean-Luc Godard, Mihail Gorbaciov, Jean-Louis Trintignant, Ray Liotta, Vangelis, Louie Anderson, Sidney Poitier, Pelé, Angelo Badalamenti, Dietrich Mateschitz, James Caan - o listă pestriță, nu? O listă populată majoritar de cinema.
Trecerea lui Ray Liotta m-a întristat cel mai mult, poate și pentru că Goodfellas e unul din filmele mele preferate și îl revăd mereu cu un soi de nostalgie în absență - de ce în absență? pentru că nu am trăit vremurile alea, dar le găsesc fascinante. Fiecare din cei numiți a însemnat, la un moment dat, ceva pentru mine. Ceva formativ. Unii au contribuit mai puțin, alții pot spune că mi-au dat aproape totul, în diferite momente când aveam nevoie de câte ceva.
Din această listă, s-ar putea să vă surprindă numele lui Dietrich Mateschitz. S-ar putea să vă întrebați ori cine este, ori - dacă sunteți familiari cu activitatea lui - cu ce m-ar fi putut convinge direcția lui - capitalistă, agresivă: nu prea e pe trend, nu? - în așa măsură încât să îl alătur unor titani ai culturii noastre, care au militat pentru alte valori. Pentru cine nu îl știe, Mateschitz este co-fondatorul Red Bull, un brand al cărui produs (principal) nu l-am consumat de mai mult de cinci ori toată viața. Nu sunt un fan al băuturilor acidulate, cu atât mai puțin al celor care mai sunt și energizante pe deasupra. Fiind atent la nutriție, știu cât rău poate face un astfel de produs. Și, atunci, de ce l-aș aprecia pe inițiatorul său? De ce aș pleda pentru cauza lui? Există aici o ciudată contradicție, nu?
Spuneam la începutul textului că mi-am (re)găsit anumite pasiuni, una fiind pentru sport și pentru marketing în sport, cu tot ce conține, de la campanii idealizate și până la situația reală, din teren.
În România, sportul este neglijat, subfinanțat și judecat negativ. Studiile arată - ca să folosesc și eu unul din multele clișee repetate obsesiv în media - că suntem un popor care face puțină mișcare. Red Bull este un brand care promovează activitatea fizică și susține atleți și echipe în cele mai diverse sporturi, de la fotbal, la ski, la Formula 1. Sigur că scopul principal este să își vândă produsul, prin asocierea cu cei mai populari sportivi. Ei devin însă populari sub bagheta echipei Red Bull. Felul cum Mateschitz a gândit toată această apropiere a fost și este unică în istorie. Austriacul a remodelat tot ce ține de marketing și nu pot să nu respect asta. Fiind o persoană interesată prin natura meseriei de felul cum comunicăm public, Red Bull m-a fidelizat până într-acolo încât susțin orice este atins de acest brand - încercând să înțeleg mereu cum construiește și aplică strategiile de marketing. Pot spune că în 2021 am sărit în sus de bucurie când Max Verstappen a câștigat titlul de campion mondial la Formula 1 și că am simțit nevoia să particip în 2022 la prima mea cursă, cea din Budapesta, unde mai mult am stat la cozi decât m-am bucurat de eveniment. Dar măcar am văzut cum e și păstrez în suflet tot ce s-a întâmplat, cu epuizări și bucurii. În această logică, normal că m-am bucurat și când Red Bull Leipzig a câștigat Cupa Germaniei la fotbal, primul trofeu al clubului, ca o demonstrație că ce face, face bine - am scris acum câțiva ani un articol care detalia strategia lor în fotbal.
Echipele Red Bull construiesc o mentalitate bazată pe munca susținută colectivă, pe spiritul de apartenență, valori care pot oferi într-un final cadrul nașterii unor campioni. Red Bull rar preia campioni, pentru că preferă să îi creeze. Mă fascinează tot acest mecanism și cred că poate ar fi benefic să înțelegem ajustările fine din spatele său, pentru că noi, ca țară, nu avem o strategie în acest sens. Campioni precum David Popovici se nasc aici nu grație sistemului, ci prin ambiția personală a unor apropiați ai lor care gândesc sănătos și îi pregătesc în consecință. Apropo. Nu pot să uit momentul penibil cu premierul țării, acea strângere de mână comunistoidă.
Într-o cheie ceva mai pompoasă, momentul Popovici-Ciucă a fost replicat de mai multe ori și la Campionatul Mondial de fotbal 2022, unde umanitatea s-a branșat în jurul luptei ideologice privind Qatar. A fost parcă o prăpastie mai mare ca oricând. Cine ținea cu Ronaldo și aprecia efortul țării gazde, era hulit și blamat. Trăim într-o lume a extremelor, care a atras și o lărgire suplimentară a încleștării dinților celor două tabere. Care or fi aceste tabere și ce vor ele, cred că deja am aflat de la această foarte echidistantă, echilibrată media. Nu aș vrea să intru prea mult într-o discuție politică, dar spun aceste lucruri mai degrabă ca un preambul. Un lung preambul.
Ca să revenim totuși la realitate, am avut oportunitatea să intru în contact direct cu sportul românesc, la firul ierbii, printr-un proiect de film documentar axat în jurul echipei de rugby U Cluj. Am lucrat cu Horațiu Curuțiu, Dani Sărăcuț, Andrei Siran, Daria Gizdavu și colegii de la Numa Film, iar filmul se numește Ultima linie și vorbește despre pasiunea pentru rugby, combinată cu greutatea de a răzbi într-un sport subfinanțat, unde și puținul avut e cheltuit de multe ori inadecvat. Este radiografia aspră a unui sport nobil, cangrenat la toate nivelurile de oameni lipsiți de substanță, care se mândresc când reciclează aceleași clișee despre care vorbeam la început. Este o mentalitate pe care mi-e greu să o înțeleg și care ține multe activități pe loc. Sunt lucruri pe care le-am observat, stând zi de zi în sistem și încercând să ajut cu ce pot. De multe ori, bunele intenții sunt primite cu spaimă și circumspecție, pentru că ele vin la pachet cu nevoia de a schimba starea de fapt.
Rugby-ul în România - ca majoritatea sporturilor - se află într-un moment nefast, chiar dacă naționala (stejarii) s-a calificat la Cupa Mondială din Franța, 2023. Sunt din ce în ce mai puține echipe de seniori, nu se investește cât și cum ar trebui în copii, iar managementul pe tot firul ierarhic e limitat, are mari carențe, fiind încremenit în timp. Singura sursă constantă de bani e publică: ai relații la primărie, minister, consiliu local, ai bani. Nu ai? Ghinion.
Această situație reprezintă de fapt o copie miniaturizată a întregii țări și cred că e datoria noastră să schimbăm situația, fiecare atât cât poate. E timpul să scăpăm de egoiști, de hâtri, de cei cu interese mărunte, ajunși de cele mai multe ori în vârful ierarhiei prin orice altceva decât competență profesională și căldură umană. În acest context umilitor pentru cei care ar vrea să facă ceva, care au sau au avut cândva entuziasm și vitalitate, m-am gândit de multe ori - iar în acest an mai mult ca niciodată - de ce suntem în această situație, de ce nu putem construi pe termen lung și de ce ne limităm mereu la un câștig imediat, fals dătător de siguranță. Nu aș vrea să acuz, ci mai degrabă să constat și să pun această întrebare.
Cu ocazia filmărilor zilnice pentru documentar, am cunoscut oameni pasionați, care vorbesc cu licărire în ochi despre ce iubesc. Am rămas prieten cu ei și, chiar dacă lucrurile nu s-au petrecut exact cum aș fi vrut, mă bucur că mi-am făcut câțiva tovarăși pentru anii ce vor să vină. Sunt oameni cu care nu credeam să am ceva în comun și care mi-au deschis ochii în cel mai frumos mod cu putință, pentru că am simțit că devin mai mult decât am fost și decât eram dispus să fiu. Din această proaspătă prietenie, s-a născut și o Asociație dedicată revigorării rugby-ului în România.
A fost un an interminabil. S-au întâmplat multe și am consumat o cantitate uriașă de emoții. Mai mult ca oricând, aceste emoții au lăsat ceva puternic în urmă, o dâră extrem de vizibilă.
Am început o colaborare cu Films in Frame, un proiect pe care îl apreciez enorm. Dedicarea și consecvența Laurei Mușat mă inspiră, pentru că e exemplul invers în raport cu ce întâlnesc de obicei. Laura a ridicat de la zero o asociație, un site și o revistă, dedicate filmului, într-un climat în care critica ori încetează să mai existe ori trebuie să facă mari compromisuri. Am fost critic de film mulți ani și îmi place să găsesc timpul să scriu în continuare - mai rar -, așa că Films in Frame reprezintă o platformă nesperată și, cred, a născut o comunitate așa cum, într-un fel, a reușit să construiască Red Bull în domeniile unde s-a implicat. Nu spun că cele două entități ar fi asemănătoare în ideologiile & acțiunile lor - poate că sunt, poate că nu, nu asta e ideea -, dar în ambele văd multă pasiune, dedicare și unitate. Sunt platforme care strâng oameni dornici să muncească și să contribuie.
Mi-a părut rău că nu am reușit să ajung la petrecerea organizată cu ocazia împlinirii a trei ani de activitate a Films in Frame. Locuind în Cluj, m-am învățat să ratez multe astfel de oportunități. Trecând prin albumul foto dedicat evenimentului, am simțit că trebuie să fi fost un moment cu totul special.
Au rămas multe lucruri nespuse, dar oricum deja m-am lungit. Nu aș vrea să îmi fac planuri pentru 2023, ci îl voi lua așa cum va veni, cu speranța să pot face câte ceva din ce mi-aș dori.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)