Gândul mi-a strecurat ideea rece a singurătății absolute, depline. Mi-a repetat în urechea dreaptă, apoi în cea stângă, apoi sincron, ești singură, nu-ți mai fă iluzii, nu-i pasă nimănui de tine!
Am alungat gândul. Întâi printr-o hărnicie ieșită din comun, cu mătura și fărașul, cu aspiratorul, cu cârpele de praf, cu toată energia mea. Apoi prin proiecte literare noi în care mă refugiam în poveste, ca-ntr-o cetate în care puteam să-mi pierd urma. La prima pauză de cafea gândul revenea însă, cu o energie crescută și-mi arăta, cu degetul întins către mine, ca un revolver încărcat, ești doar tu! Neputința, spaima, singurătatea!
În 2022 tonul de apel al telefonului a devenit inamicul meu numărul 1. Apocalipsa venea pentru mine cu un telefon de pierdere. Mă întrebam dacă telefonul meu nu s-a plictisit să-mi aducă mereu și mereu, aceeași veste neagră a morții cuiva drag, care mă secera de fiecare dată, ca o coasă ce trece prin lanul de grâu.
Am urât telefonul, am numărat morții din cei doi ani, trei suflete dragi care au plecat așa, într-o clipă, tot la un an distanță. Fratele meu, mama, apoi, alt frate. Nu a fost timp de recuperare, apocalipsa suna iarăși pe mobil. Morți rapide ca o apăsare pe trăgaci, fără pregătire, fără timp de acomodare, fără rămas bun.
Tonul de apel s-a îmblânzit apoi și, ca o scuză post apocaliptică, a sunat și cu glas de bucurie. Mi-a adus vești bune, neașteptate, premii literare și recunoaștere de peste mări și țări... Dar neîncrederea mi-a strivit tonul bucuriei, eu știam că telefonul sună doar a moarte, ca un strigăt de cucuvaie în noaptea neagră. N-a fost îndeajuns pentru a spăla spaima din ochii mei, bătăile neîmblânzite ale inimii și frica ce-mi tulbura somnul împuținat.
Bucurie și tristețe amestecate cu lacrimi sau doar frigul în fața neclintirii morții care îți ia sufletele dragi, în fața gândurilor nebune care îți spun: faci față sau pieri!
Doar ultimul telefon din an, de la un suflet drag, mi-a spus o urare șoptită, ca o dorință tainică sau o rugăciune spre cer, în anul care vine să trăim, să nu mai murim niciunul!
(Mai jos, un poem scris într-un moment în care am îmbrățișat tristețea și nu i-am mai întors spatele.)
Ca o pasăre neagră
Cu brațele pline de flori
Am poposit ca o pasăre neagră
La mormântul copilului meu.
Globuri de crizanteme,
Petunii și dalii, năsturași,
Trei frați pătați și sângele-voinicului,
Flori roșii, și mov, și albe
Acoperă pătura de pământ nisipos și amintirile.
Pe cer zboară un avion de pasageri.
Vântul șuieră printre două elicoptere ale armatei
Și printre cruci
Și îmi amintește de frigul morții.
În gară un tren are întârziere 20 de minute.
Pe crucea de lemn lăcuit
Azi i-am pus o tăbliță nouă.
Umblasem ceasuri întregi prin magazinele de cadouri
Dar niciunul nu i s-a potrivit ca această inscripție
De stop joc.
Când vin hoții de flori? mă întreb,
Pe întuneric, sfidând liniștea apăsătoare,
În zori, cu ochii cârpiți de somn?
Privesc cimitirul acoperit de culori,
O dronă urmărește Bistrița cum curge leneșă spre Siret,
Îngerii filmează tik-tok-uri cu alți îngeri mai mici
Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor,
Poate că imediat ce plec
Apucă buchetele cu mânuțele mici,
Le aruncă pe celelalte morminte și râde
Vrea să mă vadă mereu
Cu brațele încărcate de flori
Scurmând pământul ca o pasăre neagră
Necântătoare.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)