Eu și Cătălin Țîrlea eram la vremea aceea tineri căsătoriți și temerari călători prin Europa, pe care o străbăteam de la un capăt la altul, avizi de a vedea cât de mult ar fi fost posibil, la bordul unui Oltcit alb. Cumpărată cu un an în urmă la mâna a doua, mașinuța și-a făcut toți banii, ținând cont că am făcut cu ea mii de kilometri prin Europa și am ajuns și dincolo de Izmir. Micuțul Oltcit craiovean a reușit să cucerească până și încrederea unor prieteni, care s-au încumetat să ne însoțească în diverse aventuri incredibile, pe care astăzi mi le amintesc cu uimire și cu sentimentul de irepetabil pe care îl resimt întotdeauna vârstnicii.
Aurora Cornu ne onora cu prietenia ei. În zilele petrecute de noi în vara aceea la Paris, ne prezentase prietenilor ei francezi și, în mai multe seri, care aveau să se repete de-a lungul anilor, ne vorbea despre începuturile ei literare, despre căsnicia cu Marin Preda, despre Éric Rohmer și filmele în care a jucat, despre cel de-al doilea soț al ei, inginerul de sunet Aurel Cornu, pe care îl pierduse recent, despre scrierile ei trecute și viitoare și despre viața împărțită între capitala Franței, București, Cornu și New York. Aflând că vrem să ajungem la ocean, ne-a propus să o însoțim la Saint-Malo, splendid străvechi oraș Intra-Muros, și să admirăm împreună mareea.
Pe atunci nu știam ce înseamnă fenomenul și, mai cu seamă, nu-mi imaginam că voi trăi una dintre experiențele cele mai fascinante care mi-au fost date.
Când am văzut cum urcă apa oceanului, întâi perfid, pe nesimțite, apoi dintr-odată năvalnic, cotropitor, silindu-te să te tot retragi de pe plajă, la un adăpost la care dacă nu ești atent nu mai ajungi, mi s-a făcut întâi frică. Dar am simțit și că marea, pe care am iubit-o întotdeauna, mă atrage și mai mult în ascensiunea ei nestăvilită.
Și dacă mareea înaltă m-a înspăimântat și minunat totodată, stranietatea imaginii retragerii apei din zorii următoarei zile mi-a rămas proaspătă până astăzi în memorie. Refluxul lăsase fundul oceanului împodobit cu milioane de scoici și crustacee, care în van încercau să se ascundă în nisipul umed și în denivelările scoarței peste care pășeau oamenii avansând în cele câteva sute de metri lăsați descoperiți de ape pentru câteva ore. Ca niște intruși zoriți să nu piardă nimic din spectacolul oferit cu generozitate de marea plecată de acasă și grăbită să se întoarcă și să-și recucerească teritoriul.
Când am primit invitația lui Răzvan Penescu de a rememora anul 2022, din străfundurile afective a țâșnit panorama plajei de la Saint-Malo din dimineața refluxului și, cu toate că îmi refuz programatic orice metafore sau hiperbole, am știut instantaneu cum va rămâne pentru mine 2022: anul-maree.
Cu suișuri, entuziasme și vârfuri, într-un flux care m-a învăluit și m-a purtat când și când pe creasta valului, dar și cu retrageri în cochilie ori întoarceri în suprafețele plane ale existenței, mai liniștite, mai terne, cele care până la urmă dau nota de normalitate.
Anul a început și s-a încheiat sub semnul primei mele antologii de proză, publicată în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii Litera. În ianuarie a apărut eleganta ediție tipărită a Poveștilor misterioase cu femei și alte vietăți iar în penultima zi a anului am terminat înregistrările lecturii ei pentru viitorul audiobook, care va fi disponibil pe Voxa.ro.
Pentru un scriitor, o antologie înseamnă foarte mult. Publicarea ei m-a bucurat în primul rând pentru că prozele mele de tinerețe și maturitate au ajuns la noi cititori, care m-au răsplătit cu atenție și cu o lectură nouă care le-a reîmprospătat și recontextualizat într-o nouă realitate literară. Revizitarea lor, în primul rând de către mine, mi-a arătat punctele forte dar și unele pe care le percep astăzi drept mai vulnerabile.
Lectura celor trei volume ale antologiei, un tur de forță de șapte zile pentru cele aproape cinci sute de pagini citite, mi-a revelat oralitatea acestor texte într-un mod care mi-a arătat ce voi păstra poate și de acum înainte în volume viitoare, dar și ceea ce voi schimba ori la ceea ce voi renunța. Nu pentru că nu m-ar defini. Dimpotrivă, tocmai de aceea. Dar și pentru că eu, ca autor, în acest moment al evoluției mele literare, vreau altceva și altfel. În fond, păstrând registrul metaforic, atunci când scrii, indiferent de gen ori subiect, există un val care aduce la mal, din străfunduri, nu numai ornamentele ori mărcile stilistice care, poate, te caracterizează, ci și o multitudine de reziduuri, fie acestea repetiții, obsesii ori ticuri. La un moment dat, dacă poți, e util să te descotorosești de ele. Vor reveni oricum periodic, în valuri succesive, dar vor rămâne doar la suprafață, în spuma efervescentă.
În prima parte a anului 2022, am trăit acel moment de grație al lucrului la un nou roman. Îl începusem la finele anului precedent, dar l-am scris în flux continuu între februarie și sfârșitul lunii mai, când am pus punctul final. A fost și punctul culminant al unui an ca nici unul altul în cariera mea de scriitor. Indiferent de destinul pe care îl va avea acest roman, de când va apărea ori de cum va fi receptat, voi păstra mereu vie memoria prețioasă a timpului privilegiat în care l-am scris și i-l citeam lui Cătălin pe măsură ce avansam cu narațiunea. Zi după zi, romanul a crescut ca marea în maree și, acum, când aștept să-l public, sperând că În căutarea nefericirii își va găsi cititori curioși și intrigați de un titlu surprinzător, știu sigur că 2022 va rămâne înscris în memoria mea ca anul când, efemer, am fost acolo: pe coama unui val.
După cinci ani lungi petrecuți la Ierusalim, la mijlocul lui octombrie, m-am întors în București, reluând lucrurile de acolo de unde le-am lăsat. A fost ca o retragere de ape care mi-a lăsat timp suficient să regăsesc peisajul cunoscut și să mă reintegrez în realitatea românească.
Perioada Ierusalim a fost o experiență specială, irepetabilă și de neuitat. Am strâns în mine un ocean de impresii, am pășit în locuri fantastice și am avut șansa de a cunoaște oameni extraordinari pe care îi voi purta în suflet mereu. Nu a fost însă lumea mea și nu m-am simțit nici o clipă acolo altfel decât o europeană tânjind după valorile și cuceririle democrațiilor autentice ale bătrânului continent.
La începutul lui 2022 știam că este ultimul an pe care îl voi petrece la Ierusalim și am avut timpul necesar pentru a mă despărți încet-încet de lumea Orientului Mijlociu în care am avut șansa de a trăi câțiva ani. Din experiența aceasta, în care spui la revedere unor locuri, oameni, mirosuri, s-a născut și tema viitorului meu roman care, deocamdată, își așteaptă începutul: în viață ești mai pregătit pentru despărțiri decât pentru întâlniri.
Nu despărțirile sunt mereu cele mai dureroase, ci și unele reîntâlniri, așa cum și acestea din urmă îți pot aduce revelații și surprize pentru care nu ai fost pregătit nicicum înainte.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)