Urmează să mă bag într-o cadă cu apă fierbinte și să îmi iau Schmitt-ul care zace încă din august în dreapta wc-ului și să citesc 5 pagini. Atât. Oricine poate să citească 5 pagini. Citirea unei pagini durează 1 minut - 1 minut și jumătate. Știu că zic că nu am timp, dar oare n-am nici măcar 5-7 minute să-mi iau din viață, citind o carte, în timp ce mă relaxez în cadă?
Îmi închipui tot ce aș fi putut face dacă m-aș fi trezit acum câteva ore.
O versiune mai bună de-a mea ar fi oprit alarma de la 10 și s-ar fi ridicat imediat din pat. Apoi, ar fi făcut exerciții de yoga, ar fi citit și ar fi mâncat un mic dejun sănătos.
Însă diminețile mele libere din 2022 au fost lipsite de productivitate. Am avut noroc totuși, fiindcă am fost destul de ocupată - obligată sau nevoită să mă trezesc devreme, am început ziua cu diverse activități.
Oare au fost ele de ajuns?
Nu prea am avut timp.
sau
Nu mi-am făcut timp.
Mi-e frică să mă gândesc la mine și la anul meu. Mi-e frică de ce am să descopăr. Dacă nu am făcut ceva ce să conteze? Dacă l-am irosit?
Am vrut să-l încep bine, organizat: să fac sport, să mănânc sănătos, să citesc minim cincisprezece pagini pe zi. În ianuarie, februarie și martie, am reușit să mă țin de acest program.
De atunci și până în decembrie, a avut loc un regres. Undeva, pe la jumătatea anului, am pierdut acest fel structurat de a exista.
14:30. Nu mănânc încă.
Dau drumul la apă, și mă pierd puțin în detalii: pune sarea de baie, uleiul (dar nu prea mult ca să nu-ți rămână în păr și să ieși cu el mai murdar decât ai intrat), gelul de duș, dar stai, nu sunt destui clăbuci, mai pune gel de duș, de ce naiba nu se fac clăbuci, încearcă un alt gel de duș sau săpun lichid poate, deși sarea ta e cu lavandă și săpunul cu mentă și s-ar putea ca mirosurile să nu se potrivească... deja s-a umplut cada cu apă până la jumătate.
2022... A existat o perioadă în acest an când totul era despre actorie; simțeam că, în sfârșit, mă apropiam de ceea ce înseamnă a fi profesionist. Gândul că nu o să reușesc vreodată devenea aproape inexistent.
Cu toate acestea, trebuia să mă lupt în fiecare zi cu un sistem de gândire pe care am început să mi-l formez încă de la grădiniță: orice ai face, dar orice ai face, trebuie să fii tot timpul cea mai bună dintre toți. Există bine și rău, însă pe tine te interesează să fii cea mai bună. Există corect și greșit, însă tu trebuie să fii extracorectă.
Pentru o lună sau două, am reușit să nu-mi mai pese. Cumva, nici acum nu-mi mai pasă, fiindcă acest sistem trăiește numai pasiv în mine: nu-mi mai spun că trebuie să fiu cea mai bună în fiecare zi.
Totuși, cum fac să uit cu totul de acest trebuie?
Când am emoții foarte mari, acest sistem intră iarăși în vigoare. Asta s-a întâmplat și cu admiterea la Master Arta actorului de film. Am reținut cu meticulozitate fiecare detaliu al ei: de la replici, la cum m-am mișcat, la ce am zis, la ce au zis ceilalți, la ce cred eu că au crezut ei despre mine.
Apoi, când am văzut că nu am intrat, orice mi s-a spus despre momente în care poate că nu mă voi simți în apele mele sau momente în care va trebui să mă iert, devenise inutil.
Însă, pe de o parte, eram liniștită și nu aveam nevoie de vreo alinare. Pe de altă parte, eram supărată fiindcă eram confuză: nu am crezut că proba mea fusese extraordinară, dar credeam că a fost măcar bine.
Acum e momentul să-mi pregătesc cartea. Dar nu pot decât să-mi imaginez două senzații care, împreună, merg mai rău decât sarea de baie și săpunul lichid: în timp ce stau în cadă, picioarele mele simt apa fierbinte, dar, de la coate în sus, simt aerul rece, deoarece îmi e frică să nu ud paginile cărții.
Înainte cu două săptămâni de ziua mea de naștere, am făcut bronșită.
M-am gândit c-ar fi interesant să găsesc o legătură între corp și minte. Am aflat că era necesar să caut acea minciună pe care mi-o spuneam ca să cred că tot ce am îmi este de ajuns.
Când ești în liceu și vrei să scapi de statul în bancă și ți-e frică să nu ajungi un adult trist și tot timpul obosit, care stă la calculator 5 ore pe zi, care are un salariu mai mult decât decent, dar niciun fel de altă viață pentru că petrece timp la muncă mai mult decât în oricare alt loc, teatrul pare o salvare.
Apoi, descoperi că până și pasiunea ta se poate transforma într-o povară. Începi atunci să te întrebi dacă de fapt te-ai mințit singur sau dacă poate nu ești chiar atât de pasionat. Ori poate ești leneș. Nu vrei să accepți că ești nemulțumit, fiindcă ți-ai dedicat niște ani acestei activități, care, pe deasupra, nu a fost acceptată din prima de către familia ta, fiindcă membrii ei își doreau pentru tine un viitor mai sigur. Gândul că ești un om cu mai multe interese te liniștește. Vei găsi siguranță în altă parte.
Mai bine nu mai citesc în cadă. Pot să-mi pun serial, pentru că, până la urmă, se pune și el ca fiind ceva valoros, nu? Mă rog, nu cred că serialele construite neglijent dar cu poveste care te prinde se pun la socoteală, doar că nici nu pot sta în cadă degeaba.
De ce am făcut bronșită, cred eu: fiindcă mi-am zis foarte mult timp că actoria este îndeajuns pentru mine. Am crezut că dacă fac ce-mi place, voi fi fericită și mulțumită tot timpul. E adevărat. Însă e imposibil să fiu veselă făcând același lucru în fiecare zi. Nu pot să fac un singur lucru care-mi place și să zic că fac ce-mi place. Nu e de ajuns. Aveam nevoie să-mi ocup timpul și cu altceva. Când am realizat asta, nasul meu s-a desfundat imediat.
Mă uit la părinții mei și la mulți alții din generația lor care par fericiți făcând un singur lucru. Să fie asta un fenomen la nivel de generație? Ori doar o problemă a mea? Mulți prieteni de-ai mei au crescut distrași și făcând câte un pic din toate. Au crescut fără stresul că trebuie să-și aleagă o meserie: doctor, avocat, etc. Când eram mici și educatoarea ne întreba ce vrem să ne facem când o să creștem, aveam cu toții minim 2 răspunsuri.
Eu spre exemplu voiam să devin balerină și doctor.
Acum vreau să devin atât de multe lucruri încât nu știu de unde pot să încep.
Aș putea și să mă apuc acum de cele 5 pagini. Apa e încă la jumătate. Dacă încep acum, la pagina 2 cada va fi plină cu apă, care sigur va fi prea fierbinte ca eu să intru fiindcă robinetul face figuri, iar la pagina 5 ea se va fi răcit până ar fi ajuns la temperatura optimă. Totuși, câtă încredere să am într-un robinet așa de înșelător? Dacă apa e poate deja prea rece? Trebuie să verific.
Deseori simt că viața trece pe lângă mine - persoane din jurul meu știu, într-un final, ce își doresc să facă. Eu în schimb am rămas blocată în căutare. Când o să știu și eu ce vreau?
Dacă m-ar întreba acum cineva ce vreau eu de la mine și de la viața asta, aș putea, cel mai bine, fie să nu-i răspund, fie să-i zic ceva banal precum că vreau să fiu fericită.
Mai bine nu, că așa îmi ud mâna și chiar dacă mă șterg cu prosopul, ea va fi umedă în continuare și risc să stric foile cărții. Aș putea, în schimb, să citesc 3 pagini. În 3 minute, apa nu se poate răci așa de repede.
Am fost fericită în 2022? Nu.
Mă simt groaznic să zic "nu" fiindcă, pe hârtie, am făcut multe: am jucat în două spectacole de licență care continuă acum să fie jucate într-un teatru, am adăugat o pagină întreagă în C.V., am reușit să merg la sală constant timp de vreo două luni, am monoloage pregătite în repertoriu, am călătorit, am învățat să mă simt bine în corpul meu, să știu cum să mă îmbrac, am luat parte la înființarea unui proiect dedicat exclusiv femeilor care sper că va schimba ceva, am intrat la un alt master, și tot așa.
Citesc lista de mai sus din nou și mă simt și mai rău acum fiindcă răspunsul meu rămâne tot "nu".
Am avut, totuși, momente de fericire în 2022.
Voi fi fericită în 2023?
Parcă-i ciudat să citesc doar 3 pagini, dar parcă-i și periculos să nu citesc niciuna. Mi-am spus că o să citesc. O să citesc o pagină, ca să dureze un minut și să fiu sigură că le voi citi și pe celelalte 4 mai târziu. Dar dacă o să citesc o pagină și o să mă prindă povestea? Am umplut cada degeaba cu apă așa fierbinte? Nu. Las cartea pe capacul wc-ului, ca să fie la vedere și să nu uit de ea. Cum termin cu baia, mă usuc și promit că citesc 5 pagini. Până la urmă, sunt 5-7 minute din viața mea. Pot să pun și un timer.
În luna iulie, după ce nu am intrat la master, m-am tot întrebat ce să fac de atunci încolo. Cred că, în acea perioadă, am avut, paradoxal, momente de fericire. Nu mai eram legată de școală. De fapt, nu eram legată de niciun fel de instituție. Nu aveam prezențe de bifat, note de luat, feedback de încasat sau contracte de semnat. Nu aveam nimic.
Asta mă speria și mă mai și stresa bineînțeles, dar nu la nivelul la care mă așteptam. În fond, puteam să fac orice.
Evident că nu am făcut nimic. Nu am încercat să mă gândesc cu adevărat la ce urma să fac: dacă să mă angajez pe undeva sau dacă să continui cu școala.
Am mers aproape în fiecare zi la sală, am mâncat ce am vrut dar m-am văzut dorindu-mi să beau smoothie-uri și să-mi gătesc mese sănătoase, am stat foarte mult în casă, am făcut curat, mi-am pus măști, am văzut filme, seriale, am ascultat melodii noi, am început să desenez iar și să scriu poezii. M-am simțit ca un copil.
Însă a venit august, care era foarte aproape de septembrie și de faptul că trebuia să mă decid ce să fac.
Am găsit un alt master, am intrat acolo și acum am această siguranță pe care o căutam și pe care cred că o căutăm cu toții.
E o siguranță că, dacă mă întreabă cineva ce vreau să fac sau chiar ce fac, în loc să fiu sinceră și să zic "nu știu", pot să mint și să enumăr tot ce am scris mai sus că am făcut în 2022, printre care că sunt studentă la Pedagogie teatrală. O să pară că sunt în siguranță.
Baia în cadă m-a obosit. Citesc în 2023. Până la urmă, e un an nou.
*