Sunt vagabondul vieții mele

Dacă Dumnezeu există, atunci singurătatea absolută nu poate fi posibilă. Ori poate iadul înseamnă să fii părăsit de toți, chiar și de Dumnezeu. Așadar, El nu e chiar peste tot, căci Infernul e fără Dumnezeu. Singurătatea absolută. O singurătate ca o căutare continuă, dostoievskiană, o căutare de ocnaș, o singurătate siberiană. Sunt singură și într-o căutare de absolut interior. Dar nu părăsită. Am reînceput să ies. La film, la crâșmă. Nu beau alcool de mai bine de două săptămâni. Rezist foarte bine. Pe scoarța cerebrală simt furnicături. Probabil pastilele îmi prăjesc oleacă creierul. Dar și tăria o făcea. În schimb fumez. Am devenit un pic fumătoare. Ceea ce îmi usucă frecvent gura și de aceea beau mai multă apă.

Am fost la cinema. O mie de oameni din breaslă. Am zâmbit sincer, văzându-i, reîntâlnindu-mă cu lumea asta de teatru și film, așa cum e ea. Am fost ruptă. Și încă sunt. Nu doresc să mă reconectez. Voi sta pe muchie, lângă margine. Cât să nu uite nimeni că exist.

Bărbații, ah bărbații din fosta mea viață! Le doresc numai fericire și liniște. Le doresc iubiri de poveste. Durerea te obligă să devii așa. Când ești un om slab. Iar eu sunt. Durerea m-a îngenuncheat și m-a făcut mai generoasă, mai luminoasă.

Simt o nevoie acută de a respira aerul pădurii. Vreau să alerg printre copaci întunecați, vreau să simt iarba umedă, o iarbă bună, hrană pentru căprioare. Vreau să mă spele luna pe față, să mă curețe cu lumina ei de argint. Și cel mai tare vreau să urlu. Să-mi urlu toate lacrimile, să mi le urlu până se crapă stelele din cer, până m-aud îngerașii de pe norișori, până îi întorc lui Dumnezeu un colț de ureche și fac să se aplece spre locul în care sunt. El să mă ia cu un deget și să mă sufle deodată, iar eu să alunec pe aripile vântului într-un loc mai bun pentru mine, mai roditor, mai primitor. Acest loc poate fi un oraș pe cinste sau un Teatru ca în visurile mele sau chiar inima cuiva.

Privesc către oamenii din fosta mea viață (căci am o viață de dinainte de căsătorie și una după desfacerea ei), și nu simt regret, nici dor. M-a atins pacea. Voi putea scrie despre ei, îmi voi putea aminti secretele noastre comune, pielea lor, căci unora le cunosc și cele mai fine cute de pe epidermă. Voi putea privi în ochii străini cu seninătate, pentru că știu că ochii mă recunosc, chiar dacă oamenii ce-i poartă m-au dat uitării. Sau m-au dat dracu'. Îi privesc pe acești oameni care au platoșe în societate, derulând în minte momentele lor cele mai vulnerabile. Nu pot să mă prefac. Pe unii i-am șters la bot, pe alții i-am strâns la piept când le simțeam șiroaiele de lacrimi cum îmi încălzeau cămașa. Pe alții i-am sărutat năvalnic, iar la unii am strigat cu furie. Cu niște oameni am făcut pipi, cu alții am făcut baie. Nu voi uita toate aceste lucruri. Sunt în mine, sunt la mine, sunt memoriile mele și îmi aparțin.

Nu sunt un om trecut prin viață. Nici n-am muncit pe brânci, nici n-am flămânzit, nici n-am lucrat pământul, nici n-am suferit de neajunsuri. Nu știu cum e să îți lipsească cele necesare unui trai decent. Nu știu cum e să fii supus, obligat, asuprit, să ți se îngrădească libertatea. Nu știu cum e să ți se pună cenzură pe inteligență. Nu m-a insultat viața. Și nici natura. Nu sunt nici urâtă, nici ciungă, nici bolnavă, nici dobitoacă, nici netalentată.

Atunci de ce mă simt grea de parcă am o sută de ani? De ce mă simt mamă a propriei mele ființe? De ce sunt multe, multe păpuși în matryoshka? Și de ce iubesc mai mult oamenii morți decât pe cei vii? De parcă prietenii mei cei mai apropiați sunt duși de pe lumea asta... Nu mă simt prea confortabil. Am încercat să mă conformez și am ales prostesc, vulgar și imoral de nenumărate ori. M-am săturat. Mă iert și iert. Acum știu că vreau cu totul altceva. Nu pot să prind concret aerul, dar simt că în jurul meu e ceva ce trebuie neapărat să obțin, o substanță imaterială sau plasma din foc. Și dacă mă lovește norocul, voi da glas unui cântec primordial pe care îl clocesc în mine de sute de ani.

Fie că mă numesc Katerina sau Katea sau Katyusha sau Kate sau Catrina sau Elena sau Lady Macbeth sau Anna Karenina sau Scarlett O'Hara sau Anais Nin sau Cella Serghi sau Marlene Dietrich sau Richard al III-lea sau Anna Petrovna sau Platonov însuși, fie că mă numesc Lupu sau Karamazov, fie că mă simt ca Mozart sau ca Balzac, fie că îmi spun Nietzsche sau Cioran sau Carmen a lui Bizet, fie că dimineața sunt Odette, iar noaptea sunt Odile, nu contează. Toate aceste împrumuturi de identitate, toate aceste roluri, aceste nume n-au niciun fel de importanță. Sunt pentru propriul meu interes vanitos și pentru o recunoaștere a personalității. Căci cine sunt eu? Serios, cine și-a răspuns la întrebarea asta vreodată? Poate sunt Alexandru cel Mare. Poate sunt Quetzalcoatl. Poate sunt Isadora Duncan. Sau Pasolini. Sau Diogene. Sau Baudelaire. Pot fi Lilith, pot fi Ares sau Dionysos. Pot fi Frida, pot fi Nică la furat cireșe. Pot fi Chavela Vargas, Billie Holiday, Ivan Rebroff, Jimi Hendrix. Nu contează. Cine sunt eu? De unde să mă culeg? Unde am răsărit? Unde am rodit? Ce voi lăsa în urmă? În amintirile cui rămân? Cine va plânge după mine când voi pleca, în sfârșit, de aici? Cine îmi cunoaște epiderma și mie? Ochii. Buzele. Sânii. Scuipatul. Sângele. Prezența. Tandrețea. Glasul. Mirosul.