Gânduri pierdute

N-au trecut nici trei săptămâni de la ultimele istericale demagogice în numele iubirii absolute și eterne, de la ultimul adio spus cu adevărat. Și stau eu, femeie tânără, douășcinci de ani, singură pe canapea, trag din țigară și mă gândesc. Nu-i păcat? N-o fi păcat de mine? De trupul ăsta frumos, de pasiunea asta copleșitoare? Eu, frigidă? Și gândul m-ademenește cu iscusința unui diavol mic, ispititor, pe măsură ce suflu fumul și-l dau rostogol prin aerul camerei.

Dorm mult. Îmi recuperez nopțile, îmi îmblânzesc creierul. Și mai e ceva... dorm fără vise. Fără coșmarurile cu care eram obișnuită. Asta e foarte nou pentru capul meu. Mă tem să renunț la somnifere. Au devenit amantele mele.

Ideea de a cunoaște bărbați și de a sta la masă cu ei, să discut, să cochetez, îmi amintește de pasiunea mea din copilărie de a tortura gândaci. Pasiune de care nu m-am lepădat nici până în ziua de azi. Chiar ieri am făcut experimente pe un gândac mare și negru, până s-a zvârcolit în chinuri groaznice și a murit. Sunt atât de plină de ură față de aceste insecte odioase, încât ajung și să le dau foc. În cadă. Iar satisfacția pe care o simt e divină. Aproape că-i pot auzi cum urlă pe acute inaccesibile urechii umane. Îmi place să privesc piciorușele acelea subțiri cum pedalează în gol și antenele cum se chircesc tragic.

Să spun drept, nu știu ce m-a apucat. Dar nu am stare. Îmi vine să mănânc ceva extrem de sofisticat, să beau multă șampanie, să trag pe nas câteva linii de praf magic și pur, să fumez țigări roz, să port tocuri cui, să îmi ung pielea cu pudră aurie, să port ochelari de soare gigantici, să fiu într-o decapotabilă joasă, să am buzele rujate cu vișiniu, să port o eșarfă lungă la gât și să mor ca Isadora Duncan. Desigur, nici nu pot și nici nu voi face nimic din toate astea. De fapt, îmi voi ruja gura.

Cred că e revoluția corpului meu inactiv de atâta vreme. De la începutul anului nu fac altceva decât să zac în propria-mi tristețe stupidă, fără să mă mișc prea mult. Stau pe canapea sau în pat, citesc toată ziua sau mă uit în tavan. Au fost câteva excepții. Vulpea m-a dus să trag cu arma. Am tras foarte bine. Îmi imaginam că trag în știu-eu-cine. Am tras atât de bine că m-a și lăudat tipul ăla care ne-a făcut instructajul. Am găurit ținta chiar în mijloc. Jbeang! Jbeang! Jbeang! Adrenalina era în stele, eu îmi aduceam aminte de CS Go când îi băteam pe toți băieții, în tabără. AK-47, AUG, AWP, vine Katyusha și vă face felul! Trăiască Teribila Țarină! Terorista! Teroarea băieților la CS! Eh... Copchii... În fond, nici nu știu dacă eram iscusită sau dacă mă lăsau să câștig fiindcă erau înamorați de mine. În ambele cazuri, amintirea e flatantă și plăcută.

Îmi amintesc în ce dualitate extraordinară trăiam chiar de-atunci. Atât de obraznică, și totuși, atât de cuminte. Țin minte că legam băieții cu o sfoară în jurul gâtului și îi plimbam ca într-o lesă după mine. Făceam nod sforii de vreun stâlp și îi puneam să aștepte până intram la mini-market. De ce? De ce simțeam nevoia să îmi exercit dominația atât de strident, de umilitor? Țin minte ce rea eram cu fetele. Și cât își doreau să fie prietenele mele. Iar eu le spuneam că trebuie să le testez, să concureze pentru titlul de prietenă a mea. De ce? De ce eram astfel?

Pe de altă parte, citeam pe ascuns, noaptea, și vedeam îngeri pe pereți. Îmi aduc aminte cât de îndrăgostită am fost de Winnetou. Am plâns șiroaie scumpe la final. Și după asta, n-am mai putut citi nimic o săptămână întreagă. Când lumea unei cărți mă absorbea, dura câteva zile să mă apuc de alta. În copilărie am fost, de fapt, o adevărată cititoare. Fiecare roman era savurat. Devoram, așa e, devoram sute de pagini pe zi, dar timpul se dilata, nu știu cum, și aveam timp. Nu îmi permiteam să mă apuc de alta imediat ce am terminat o carte. Le tratam cu respect, cu sfințenie. Nu citeam cărți în paralel, așa cum am început să fac ulterior. Nu citeam fulger din dorința de a citit cât mai mult, ci aveam un ritm grozav care venea organic, din pofta de lectură. Nu mâncam, dar citeam. Nu dormeam, dar citeam. Nu mergeam la ore, dar citeam. Citeam, citeam, citeam. Undeva prin clasa a șasea nu te mai puteai înțelege cu mine. Eram inflamată de La răscruce de vânturi. Catherine Earnshaw eram eu. Nu-mi ajungeai la nas nici cu prăjina. Dar nu mă comportam superior în mod voit. Lectura făcuse din mine un om mai lucid, atâta tot. Vedeam în jur lucruri pe care alții nu le vedeau, ca și cum aveam ochelari cu raze X. Și nu aveam cu cine să discut lecturile mele. Când m-am apucat de Balzac, am devenit o străină. Balzac era Biblia mea.

Acum mă gândesc serios să reiau niște lecturi pentru că astăzi sunt alta. Să înțeleg, să cuprind cu mintea de acum. Și apoi să mai recitesc o dată la bătrânețe. Așa ar trebui.

Oricum e regretabil faptul că nu putem citi totul într-o singură viață. Și pe lângă citit, mai e și de trăit! Și mai e și de scris, pentru unii dintre noi.

Închei cu ceva de la Cehov: "Se presupune că cel care scrie trebuie să aibă, în afară de facultățile mintale obișnuite, și experiență. Cel mai mare onorariu îl primesc oamenii trecuți prin ciur și prin dârmon, iar cel mai mic - firile curate și neîntinate. Din prima categorie fac parte: cei care s-au însurat a treia oară, cei ce au încercat să-și pună capăt zilelor, cei care și-au pierdut întreaga avere la cărți, cei ce s-au bătut în duel, cei fugiți din cauza datoriilor și alții. Din ultima categorie fac parte cei care n-au datorii, logodnicii, cei ce nu beau, elevele de pension și alții."