Finalul Părții I

Vă rog să priviți cu ochii imaginației camera în care stau de douăzeci de zile legate. E mare, nu prea luminoasă și aerul e greu din cauză că fumez înăuntru. Dar ușa către balcon e mereu deschisă, așa că brazii din fața ferestrelor îmi aruncă parfum. Miroase și a cafea cu lapte și zahăr "furnicuța". Cândva mirosea a tărie. Acum nu. Gâtul meu are un șirag suav de Gucci Rush. Gura mea miroase a pastă de dinți mentolată, tutun și somnifere. Totul în jur e vechi: de la tapetul teatral până la ceasul URSS spânzurat într-un colț. Masa, scaunele, covorul... toate sunt vechi și roase. Pahare de cristal, oglinda mare de cristal, scrumiera de cristal. Peste tot numai cărți. Pe sus, pe jos, pe dulapuri, pe canapea, la poalele fotoliului, pe scaun. Și folii cu pastilele mele. O carafă cu apă. Tot cristal. Căni murdare de cafelele dimineților trecute. Tot cu lapte. Tot cu "furnicuța". Haine aruncate de când m-am dezgolit impulsiv. O vază cu trandafiri extrem de morți. Mă tem că dacă i-aș atinge, s-ar preface în cenușă. O cortină vișinie exact ca la teatru deschide drumul din hol, aici. Iar draperiile sunt galbene ca mierea.

Îmi detest construcția interioară. O detest absolut. Pe cât de mult îmi iubesc inteligența și potențialul talent briliant, pe atât de mult îmi urăsc ființa dobitoacă și regretabil de mediocră în alegeri. Vulpea spunea așa într-o doară că nu cunoaște om care să se iubească și să se urască atât de mult pe sine, în egală măsură. Vorbea despre altcineva. Dar eu știu. Eu știu...

"Eu sunt singur, iar ei sunt toți."

L-am văzut. L-am văzut pe el. Era relaxat, liber, zeflemitor cu viața. Își relua drumul de unde s-a oprit atunci când m-a întâlnit pe mine. A scăpat. E un om ca toți oamenii.

Îi văd pe ei, pe apropiații mei. Pe cei care nu-mi mai sunt așa apropiați. Trăiesc, muncesc, se bucură de viață, nu pierd timpul, nu zac, nu uită.

Eu sunt condamnată. Mintea mea e o închisoare. Inima are spini. Corpul e greu. Trebuie să ies de aici! Trebuie să scap de aici! Deznădejdea, disperarea! iată cele două himere care plutesc în jurul meu! Trebuie să le alung! Să scap! Să fiu liberă și eu! Liberă...

Ce înseamnă a ierta și cât de greu este să ierți cu adevărat? Mi-am repetat de nenumărate ori că pot să iert pentru că pot să înțeleg. Dar oare chiar am înțeles? Am înțeles cu adevărat? Și pe cine trebuie să iert? Pe aproapele meu ca pe mine însămi? Dar pe mine mă iert? Pe mine.

"Eu sunt singur, iar ei sunt toți."

E.B. mi-a reamintit de curând: Hamlet - Readiness is all! Iar E.Ț. mă zorește să citesc îndreptarul pentru spovedanie. M-am uitat. E păcat să porți pantaloni, e păcat să fumezi, e păcat să faci sex protejat, e păcat să hulești, e păcat să te epilezi, e păcat să îți dorești moartea, e păcat să batjocorești biserica, e păcat să intri la slujbă mai târziu și să pleci mai devreme, e păcat să intri la slujbă fără batic și când ești pe ciclu. E păcat. Totul e păcat. Sunt foarte, foarte, foarte păcătoasă.

Mi-am dorit-o pe Krasna. Mi-am dorit-o atât de mult că uneori am impresia că o am. Mă îmbolnăvește gândul că ea nu se va naște niciodată, așa că uneori îmi imaginez că ea există. Mă uit în locuri în care aș putea să o așez. Iar cu ochii minți chiar o așez. Pe scăunel, în cadă, în pat, în brațele mele sugând lapte matern din sânul stâng.

Apoi mi-am dat seama... puterea de creație... puterea de a inventa orice, de a inventa o lume. Aș putea foarte bine s-o creez pe Krasna din scris, s-o fac să existe din cuvinte, s-o trimit la școală, să-i inventez prieteni, pasiuni, dorințe... Pot să-i creez o lume așa cum nu s-a mai văzut sau chiar o lume simplă, firească, o lume asemănătoare cu realitatea reală... Să-i descriu părul lung și castaniu, sprâncenele puternice, gura mică, roșie, ochii de foc. Pot s-o fac pe Krasna după chipul și asemănarea mea; dar ce spun? o s-o fac de mii de ori mai bună! Să scriu despre aventurile ei prin viață, să-i întind capcane, iar ea să depășească totul. Să mă izbăvesc pe mine, prin ea. Poate Krasna m-ar putea ajuta să înțeleg. Și apoi să iert.

Zis și făcut.

Mai întâi e nevoie de un titlu demn de ea. Îl rumeg, îl gândesc. Nimic nu mă satisface. Va fi simplu, numele ei: Krasna Leskova. Și ce să fie? Un roman? Un poem? O nuvelă? O piesă de teatru? Un scenariu de film? Nu știu, nu știu, dar febra scrisului pune stăpânire pe mine și simt pe scoarța creierului furnicături agitate. Asta e de la pastilele nenorocite, numai de la ele! Amețesc, amețesc.

Mă trezesc din leșin. Sunt singură în apartamentul meu din București. E ianuarie. Zilele de vacanță sunt pe sfârșite. Am un plan. Chiar am, da, chiar am. Să mănânc, să fac curățenie peste tot, să dorm bine, să revin la viață, să mă luminez, să mă spovedesc, să tac mai mult, să am răbdare, să iert totul, să potolesc demonii și să scriu o poveste cu titlul Krasna Leskova. Și să public.

Fac demersuri să mă mut în Grecia.