Prima scrisoare - Învierea

Îți scriu din gară, Vulpe, de unde-i frig și-mi tremură și ochii în orbite de la vânt. Am cărat geanta asta de voiaj, numai Dumnezeu și Fecioara Maria au habar cum; cum de nu m-am dezmembrat până aici, vreau să zic. Tremur din toate balamalele de durerea cărnii. Doar știi că sunt subțirică precum o tulpină de trandafiraș. Mânuțele și picioruțele astea pentru dans au fost făcute, nu pentru cărat. Dar, deh, așa-i când nu mai ai bărbat. Cari singură!

Tare singură mă simt, Vulpeo, draga mea, fără bărbat. Așa rău, potlogar cum era, era al meu. Aveam cu cine mă-ncălzi sub plapumă, iarna. Aveam cu cine râde de oamenii dobitoci și egoiști. Nu știi tu cum e. Tu ești puternică. N-ai nevoie de bărbat. Te descurci oricum și nu plângi noaptea cu fața în pernă. Eu sunt slabă. Eu fără iubire mă ofilesc și mor. De când nu l-am văzut, îmi pare că uit ce culoare au ochii lui. Dar îi simt respirația în ceafa mea când mă trezesc. Și mâinile îl caută nebune.

Vai! Ce proastă sunt! Am uitat verighetele acasă! Cum am putut fi atât de zăpăcită? Ah, cât mă detest! Voiam să arunc verighetele, a mea și a lui, în mare, exact de pe digul unde stăteam când ne-am făcut jurămintele. Ce mai stau lipite de casă, nenorocitele? Nu vor să plece. Să se despartă. M-au sedus ca să le uit. Of, de l-aș uita și pe el la fel de ușor... Așa, ca o injecție, ca o anestezie... să adorm oleacă, iar când mă trezesc: Puf! Nu mai e! Gata! S-a dus dragostea! S-a dus și jalea!

Voiam să bârfesc ceva cu tine, scumpo, ceva amar pentru mine, dar frumos pentru ei. I-ai văzut aseară? Ce drăguți erau porumbeii? Cum a privit-o el pe Eva când a venit acasă! Cum i-au mai strălucit ochii! Nimic nu mai vedea în jur, asfințise lumea. Ea era zeiță pe întreg mapamondul! Doamne... cum se uita la ea și cum o mai strângea în brațe! Cum o mai iubea! Măcar că eram eu de față să zici că s-ar ascunde, așa, de bun simț, să nu îmi lovească drept în vanitate, știi ce zic? Pentru lunile alea cât am fost iubiți. Pe mine nu m-a privit și nu m-a iubit așa niciodată. La drept vorbind, niciun bărbat nu m-a iubit așa. Numai eu i-am iubit pe ei așa. Pe toți, îți vine să crezi? Cu patimă deșartă! Da' ei nu... Nu-s eu demnă de iubit. De făcut amor, da. De iubit nu.

Cel mai greu e acum, că pe bărbată-miu l-am iubit mai mult, parcă. Așa simt eu în inimă. Sângerez după el ca o cățelușă călcată de tramvai. Mă sfâșie dorul și tristețea. Și nici trenul ăsta nu mai vine-odată, pizda mamii lui de tren, că m-am săturat de țara asta și de Căile Ferate și de tot! Douăzeci de minute întârziere! O să ajung la 11:00! Voi întârzia la repetiții! Pizda mamii lui de tren! Ăștia își bat joc de noi, dragă... Prima dată au anunțat o întârziere de douăzeci de minute, apoi de treizeci, apoi de treizeci și cinci! La asta am pufnit în râs ca o nebună, de se uitau oamenii la mine. Dar cum să nu râzi? Auzi! Treizeci și cinci! Mă fut în minutele alea cinci! Nu-mi mai simt degetele de la picioare!

Așa-s toate trenurile K.-M. Iar eu iubesc și K. și M. Numai trenurile mă fac să urăsc. K. e acasă, iar M. e unde îmi fac rolurile, deci tot un fel de acasă... K. e orașul cu viața adevărată, M. e orașul cu viața inventată...

Am intrat în vagon, la clasa I, firește, și m-am aruncat pe primul scaun din dreapta. Nici nu știu ce loc am pe bilet. Dar nu mai pot... Respir greu, am țurțuri în gene și cristale în muci. Mi-am scos șosetele alea groase de lână și mi le-am pus. Da, da, chiar așa, în cizmele de lac! De față cu toți. Nu se uită nimeni la șosetele mele; toată lumea e paralizată de frig.

Ne-am urnit de cinșpe minute, da' eu tot cu blana strânsă bine pe mine stau și tot cu fularul încolăcit în jurul capului, ca un pansament după un accident grav. Am devenit sensibilă la frig. Până acum un an nu eram. Toată viața mea, până acum, am fost cea mai rezistentă la frig. Le râdeam în nas altora. Călită de mititică. Nu mi-e frig și nu răcesc! Invincibilă. Mai degrabă, neînvinsă. Catherina de Medicis. Asta e o referință de la Balzac. Mă rog. Așadar am devenit o mucoasă friguroasă, o puță.

Da, degeaba joc eu rolul ăsta de femme fatale, de dură. Degeaba. Sunt o mielușică, asta sunt. Păcat că n-am descoperit mai devreme. Atâta pagubă!

Auzi... Mă întorc la teatru după vacanța asta, ca o divă. Abia aștept să văd ce mutră de tâmpită o să facă Lera când o să mă vadă! Știu eu că toți se-așteaptă, cu ea în frunte, să apar sfârșită, apatică, precum o văduvă. Dar nu, dragă. Voi uimi cu prospețimea mea trucată, dar veridică și, de ce să fiu modestă?, atât de seducătoare! Sunt o femeie în divorț! Da! Îmi place să gust viața! Și ce? În fond, nu e o tragedie! Trebuie să trăiesc! (Sigur, pentru mine se simte ca o tragedie, dar ei nu vor afla asta nicicând.) Voi flirta, voi fi cochetă, sănătoasă, amuzantă, excentrică cum mi se potrivește! Mai ales că Aleksander moare de dorul meu, sunt sigură... Îl ții minte pe Sasha? Înalt, brunet, ochi albaștri, cu aer de englez că doar nu degeaba a stat acolo, în țara aia spurcată, atâția ani. Bietul motan. Dar ce zic? Motan e Ivan. Aleksander e un dulce, un cățeluș... Știi tu de câți ani e îndrăgostit de mine? Deja de patru! Când am anunțat trupa că m-am căsătorit, el și-a mușcat obrajii pe interior și în colțul ochilor i-au scăpărat două mărgele. Și tu care crezi că sunt superficială uneori... Vezi că nu-mi scapă detaliile? În orice caz, nu ratez nimic din ce mă poate flata și nimic din ce mă poate jigni. O adevărată narcisistă! Dar nu, n-am de gând să mă ating de Sasha. El nu merită așa tratație. Pentru a-mi potoli setea îl am pe Ivan. Mereu la picioarele mele, mereu gata să îmi satisfacă dorințele carnale. E un prieten devotat și un partener sexual de aur! Nu aur, bronz. Tuciuriu ca un giuvaier țigănesc. Sălbatic. Mă va face puțin mai fericită, așa cum obișnuia și înainte să îmi pun inelul pe deget. El nu și-a mușcat obrajii după mine, dar a refuzat să vină la nuntă. Doar știi.

Ah! Într-un fel bizar, îmi e dor de toți nenorociții ăștia; chiar și de vita de Lera. Știi, nu-mi pot da seama... Oare dacă ar fi fost urâtă, aș fi detestat-o mai puțin și aș fi compătimit-o mai mult? Evident, ceea ce mă face să vomit când mă gândesc la ea, este caracterul ei mizerabil, ipocrizia, falsitatea, această farsă pe care o joacă în fața tuturor ca să pară un copil bun și cald, când, de fapt, e o scorpie acidă, o egoistă trufașă care n-ar ajuta pe cineva fără să primească un căcat la schimb nici dacă îi spui că numai așa poți ajunge în rai. Ca să nu mai spun că joacă la fel în toate spectacolele. Aceeași Julietă patetică, boemă și care, neapărat și obligatoriu, plânge! cu muci! cu spasme! Ca o debilă! Cretina dacă nu plânge, nu poate să respire! Asta crede ea că înseamnă să fii actriță remarcabilă sau excepțională cum se crede domnișoara... Să te scremi de fiecare dată, la fiecare partitură, să te nenorocești de lacrimi. Lasă, fată dragă, să plângă publicul! Tu mai taci și înghite! În sec. Dar să revenim. Dacă nu era frumoasă... Dacă n-ar fi avut părul ăsta lung de aur, ca Rapunzel, dacă n-ar fi avut safirele alea în loc de ochi, buzele pline, mari, zâmbetul divin, bărbia ascuțită, pielea albă ca norul... Ah, cât de frumoasă e! Și ce monstru.

Dar lasă, trebuie să fac pace cu spălăcita c-o s-avem scenă împreună. Atâta mai trebuie, să fac zarvă cu ea, când și-așa sunt în toane proaste și pe deasupra, mă am la cuțite cu regizorul. Vine să monteze; ghici! Dumitru Yudin! Dacă mai ții tu minte, el este cel pe care-l poreclisem în poveștile mele "ursul". Fiindcă e mare, cu o statură impozantă, dar de fiecare dată când se pune pe băut, adoarme în scaun, cu capul pe masă. Și nu e niciun chip să-l trezești și să-l trimiți să se culce omenește. Stă acolo, chiar dacă în jurul lui oamenii mai beau, țipă, dansează, cântă. El sforăie puternic și se trezește numai când răsare soarele. Atunci se ridică greoi, cu fața boțită, se îndreaptă de spate și se târâie afară din cârciumă. Ca un urs. Am fost martoră, nu fabulez. Ei bine, ursul ăsta a mai montat la noi în teatru. Hamlet. Imaginează-ți. Aleksander era Hamlet, puiuțul drag. Și Ofelia eram eu. Dar Lera s-a frecat pe la directoare prin birou, ajutată, bineînțeles, de logodnicul ei cu statut și renume (deși, dacă mă întrebi pe mine, la ce filme scrie și regizează dumnealui... mi-e și rușine să mai cred în cinema) și iaca pentru Ofelia eram acum două: dublă distribuție! Mămica mea, ce era în suflețelul meu... Fierbeam de nervi. Mă duceam acasă, la bărbat, și spărgeam farfurii, iar el râdea de mine și de copilăria mea. Eram înfuriată tare, Vulpeo; păi se poate așa ceva? Numai pile, pile, pile, relații, relații, relații. Jungla asta, rahatul ăsta de industrie... Te fuți cu cine trebuie, ești abonat la succes. Mă rog. Și m-am certat rău cu Yudin ăsta, că zicea că sunt prea coioasă cu Hamlet. Că-l domin în scenă. Nici de Lera nu-i plăcea neapărat, deși era pisicoasă și bleagă. Că juca nebunia ca o toantă; parcă avea psihoză. Nu era deloc umplut ce făcea acolo. Eu nu mă chinuiam, dar nici nu mă lăsam. Voiam să fac cum voiam eu și pace! Și ce dacă sunt coioasă? Aleksander să-și găsească forța să se pună cu mine și să mă întreacă! Dar Yudin îmi spunea că nu renunț la mine pentru personaj, că nu las orgoliul la o parte... Ei... bineînțeles că avea dreptate, dar mie îmi era frică să fiu mai vulnerabilă fiindcă aveam în gând oroarea de a face ca Lera. Îți vine să copiezi ce face celălalt, când face bine. Și ea mai făcea și bine, nu zic. Până la urmă am scos-o la capăt că am cedat și am făcut o Ofelie de milioane. Dar m-am certat cu Yudin iar, când, în ziua premierei, mi-a spus că o să mergem cu spectacolul, în altă țară, la festival, dar se va juca numai o dată, și vrea să joace astalaltă. Vulpe, cât de cretin să fii? În ziua premierei, când eu mă concentrez, mă contorsionez metafizic, mi-e rău de la emoții, stres, tu vii la mine, la cabină, spășit, dar superior, să-mi spui plesneala asta idioată? L-am trimis la dracu', el m-a înjurat, a zis că sunt țigancă, eu i-am zis că e un regizor de doi lei, că se ocupă numai de estetică, și de actori deloc (ceea ce e fals, dar voiam să îl doară ca pe mine), el a zis că nu mai joc în seara aia, eu i-am zis că dacă o prind pe blondă în teatru șterg cu ea pe jos, el a ieșit trântind ușa. Am făcut, în seara aia, un rol impecabil. Nu-mi amintesc nimic. Dar publicul a fost în delir. Cronicile mă adulau. Yudin nu a venit să mă felicite niciodată. Apoi m-am consolat când am auzit că la festival, spectacolul a fost cam slăbuț, iar Ofelia cam ștearsă. Egoul meu se reconstruia. De atunci nu l-am mai văzut. Mă surprinde că m-a distribuit acum. Bine, nici n-are cine, din teatrul ăsta, să-ți facă Mașa. Dar închipuie-ți cât de țanțoșă defilează Lera pe holuri, jucând rolul principal. Ah, dac-aș fi fost mai în vârstă! Să fiu eu Arkadina! En fin...

Te sărut pe păr, draga mea prietenă! Să-mi scrii și eu te anunț despre tot ce fac și tot ce pățesc. Sărutări!