M-au clădit dragostea mamei, credința în Dumnezeu, fiul meu, bunicii, cărțile, lacrimile de fericire, realizările profesionale, prietenii, sora mea (pe care am regăsit-o după mai bine de 30 de ani) și toamnele ruginii. Peste toate "cărămizile" acestea - rumoare în turn. În ultimul an, plin de întuneric și voci înghesuite între pereți, plin de familii diferite de păianjeni, cufere negre deschise pe jumătate și neîmpliniri cu aripi de lilieci.
Imaginează-ți că te plimbi, la ceas de seară, pe spinări de toamnă, când, deodată, vuietul mut al gândurilor tale este întrerupt de o aripă care te lovește peste urechea stângă. Te uiți mirat în stânga și în dreapta. Nu se vede nimic, cu excepția copacilor de pe aleea rece, sticloasă. Continui să mergi și o altă aripă trece razant pe lângă urechea ta dreaptă. Te ferești. Ești penibil. Devii intrigat, dar nu te oprești. Poate ți se năzare. Două aripi, trei aripi, patru aripi se izbesc de urechile tale, din toate părțile, te ating și dispar și iar te ating și iar dispar, iar tu amețești, înnebunești de fâșâitul penelor, care se sparg de timpan, aleea se învârte cu tine, copacii te sugrumă cu coroanele lor-carusel, respiri sacadat, auzi, parcă și o vioară în si minor, bătăile aripilor se întețesc, urechilor tale le cresc pene și cazi într-un hău, în burta aleii, gândindu-te dacă nu te-a înghițit Hitchcock. Ai putea crede că m-am "bucurat" în 2022 de așa plimbări? Mi-a fost cumplit de greu să-mi țin de urât, când eu eram Urâtul și Hăul.
A trecut un an fără mama. Un an fără ochii ei, în care erau răsăritul și apusul, un an în care nu m-a strâns la pieptul ei, unde mirosea a biscuiți cu vanilie și lapte. A trecut un an de când nu i-am auzit vocea și am uitat dacă mă mai iubește, ori dacă îi lipsesc. A trecut un an de când nu mă mai plimb cu ea, ascultând scenarii despre cum își va pune în lumină elevii, fie pe scena de la școală sau chiar la Teatrul "Luceafărul" din oraș. Un an... de când nu am unde să plâng...
Ceea ce nu va avea niciodată putere este litera. Ceea ce are putere absolută este Cuvântul. Iar literele nu mă ajută să-mi urlu durerea, ca un lup singur în lumina lunii oarbe, să gem de durere că sunt a nimănui. Unde pleacă mamele, când pleacă? Și... mai ales... de ce pleacă fără să lase o adresă? Măcar i-aș scrie, chiar dacă știu că nu aș primi un răspuns. Bolnavă de dor i-aș scrie, zilnic. E atâta nebunie în viața mea, încât barierele ce mi-au rămas nu sunt decât cele morale. Dar nu-mi rămâne decât să scurm pământul în care s-a pitit, pământul din care sunt făcută și să scurm, printre bocete, urlete și deznădejde, rupându-mi unghiile, până la sânge, implorând-o să mă învețe să trăiesc fără ea.
Aș vrea să-i scriu că s-a ecranizat Capra cu trei iezi, că visul ei a devenit realitate și că ochii mei au plâns cât timp am vizionat filmul. Îmi aduc aminte că îmi spunea povești. Eram măricică și tot mi le spunea, seara, când liniștea se spărgea în bomboane colorate. Colegele ei au supranumit-o "Creangă în fustă". Avea harul pedagogului dedicat învățăcelului, era convinsă că ființa umană învață ușor prin joc, iar vocea de înger cu care îmi spunea povești, îmi lipsește precum un anotimp. Da, am rămas doar cu patru anotimpuri. Ce furie vulcanică se împletește cu singurătatea, țesând un năvod în care mă pescuiesc singură, strigând peste lume și timp că vreau să mă mai nasc încă o dată...
Aș vrea să-i scriu că "m-am uitat cu tataia" și cu Lolita microbista la Campionatul Mondial de fotbal 2022. Aș vrea să știe cum l-am cunoscut pe Răzvan care mi-a fost alături, în timp ce mă descopeream prin scris. Mi-ar plăcea să știe că nepotul ei crește frumos, precum o lumină pe chipul cerului inimii mele.
Și... cum, oare, să îi scriu despre fantomele din turn? Cum îngrămădesc literele în cuvinte potrivite, pentru a-mi striga durerea și slăbiciunea de a iubi? Cum, Doamne, să îi scriu că iubesc ceea ce nu există decât în mintea mea? E nebunie? Fost-au promisiuni deșarte? Fost-a joacă? Pentru că nu am învățat nimic. Nu am învățat să trăiesc fără El. El... hm... zâmbesc amar... El nici nu mai știe că exist. Era septembrie și un sfert când a luminat prima dată în ochiul meu drept și atunci mi-am făcut transplant de noapte, rămânând o noapte fără sfârșit.
Viața lui se desfășoară într-un alt univers, unde el iubește, dar nu fantomele mele. E drept că nici eu nu mi le-aș iubi. Deși... cândva îmi spunea să îi arăt tot ceea ce nu iubesc la mine, pentru a ști el de unde să înceapă. Am crezut că oamenii mari nu se joacă de-a cuvintele, care poartă pe umeri visuri și lumi ideale. Când mă plimb prin turn, îmi intră în ochi pânze dese de păianjen și mă orbesc, iar eu mă împiedic și cad ca o foaie ruptă în două, pe care el calcă, iar eu ador forma tălpilor lui. Am vrut să-mi sfâșii dorul în anul ce a trecut, dar ar fi rămas doar oasele de mine. Și cine poate iubi un schelet? Eu sigur nu aș face-o.
Sunt zile în care vocea ochilor mei îmi cântă când răsare soarele și îmi spun că mă va căuta și atunci îl voi prinde în sinapse, de unde nu îi voi mai da drumul vreodată. Sunt zile în care nu aud decât vocea lui în tumultul urban, în tot ceea ce fac, ori ating, ori văd, ori simt, ori gândesc... Îmi detest gândurile. Sunt cei mai mari dușmani ai păcii mele (atât cât o am). Mă detest pentru că pot fi sprijin pentru nenumărate suflete, iar mie îmi sunt pedeapsă, penitență. Am încercat să țin post negru de El. Am rupt cu dinții aripile de liliac ale neîmplinirilor, m-am însetat și înfometat de El, l-am smuls din inimă, acum... de sărbători...și ce-am rezolvat? Am rămas cu o inimă plină de găuri. Cum pregăteam cozonac, am avut la îndemână doar niște hârtie de copt. Ca să nu se scurgă zeama asta de dor, să-mi inunde ființa, am îndesat în găurile inimii hârtia de copt, poate-poate are să dospească un dram de liniște în absența lui.
Sunt mutilată de tăcerea, lipsa lui de-a lungul anului. Sunt plină de cicatrici, în locurile pe care le-a îmbrățișat. Sunt arsă ca un deșert în colțurile gurii, de la cuvintele pe care nu i le-am spus. Sunt plină de el și goală de mine. Sunt o clădire veche, cu mațele pe afară, sub forma unor copaci goi și uscați. E o nebunie ca o parte din tine să trăiască în altcineva, care nu are habar de biata ta inimă și care te-a vândut pe doi arginți unui tsunami care te-a spart în mii de bucăți de stâncile indiferenței.
Nu mă plâng, nu! Plâng. E un plâns eliberator, ca o ploaie de vară, care te răcorește până la frison. Sunt obosită, frântă... Neputincioasă sunt în fața unui bărbat, neputincios, la rândul lui, să mă iubească. Poate că e o lecție pe care a trebuit să o învăț by heart.
Mă voi închide în turn, mă voi înfășura nemăsurat în foile albe și voi scrie. Voi scrie cu setea cu care iubesc. Mă voi scrie până voi obosi, apoi îmi voi face o cafea, îmi voi aprinde o țigară și iară am să scriu, căci Cuvântul sparge cătușele pe care singur ți le pui. De prost ce ești, de încrezător, de optimist, de copil în trup de adult.
Ce devreme se face târziu... Mi-a rămas mic anul 2022. Nici nu aș vrea să îl mai îmbrac vreodată. Sper la un 2023 fără iubire și la un 2024 și la un 2025 și... tot așa... Sper într-o lume mai bună, cu ochii mari, închiși spre interiorul minții și al sufletului. Îmi doresc să fac pace cu demonii din turn și să jucăm șah în zilele ploioase, să râdem de cât suntem de urâți și de cât de suficienți ne suntem. Poate că înțelepciunea vine, nu o dată cu vârsta, ci cu mările sărate de lacrimi. Iar când ești stăpânul unui zăcământ de sare, te simți bogat și poți să dai gust tuturor evenimentelor fade care ți se aștern la picioare.
Am să fac o epidurală timpului ce stă să vină. Poate ne împrietenim și îl pun în turn, lângă mașina de scris. Până la urmă... ce se întâmplă cu cititorul? Aș putea învăța să trăiesc pentru el. La el cine se gândește? Ce se întâmplă la finalul unui text? Rămâne să te aștepte pe o bancă? Între file? Unde îl agăți, într-un cui? Este cititorul o haină, fără de care textul tău e gol?
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)