Dar nu a fost să fie. În logica sintagmei "ce e mai rău urmează" normalul s-a spart strident în februarie, în sunetele alarmelor de bombardament din Ucraina. Când nu credeam că războiul ar mai fi o soluție, că în lumea civilizată, care a depășit două războaie mondiale, mai este loc de astfel de conflicte, m-au năpădit imaginile coloanelor de refugiați ucraineni, în zăpadă, cu bagaje, copii și animale. Erau aceleași imagini pe care le-am văzut în cărțile de istorie sau în filme, doar că erau contemporane. Armament, NATO, bombardamente, tribunale pentru criminalii de război, război în Marea Neagră etc. Nu eram pregătită pentru asta.
Pensionarea. Tot o noutate a anului 2022. E în top? Pe lângă război, sigur e o banalitate, dar în viața privată e un punct de cotitură, sfârșitul carierei, începutul vieții libere, fără program. Sunt trăiri contradictorii, probleme administrative, comentarii ale celor apropiați. Cel mai șocant a fost să o aud pe mama spunând: "Așa ca între noi, pensionarii". O includere, pe picior de egalitate, în altă generație. Sunt oricum, dar nu sunt o pensionară. Vârsta pe care o simt, 25 de ani, trăiesc așa, gândesc așa. Atât timp când la Europa Park urc în Bluefire Megacoaster și în Silverstar, nu pot fi catalogată "pensionară", nu?
Copilul și saga studiilor în străinătate. 2022 și programul de schimb Erasmus. Experiența Sapienza - Roma. Toți cei care se plâng de sistemul funcționăresc român și de birocrație ar trebui să petreacă o lună la Roma. Orice mi se părea înainte tergiversare, are acum alte repere. Nu există comparație. Știam despre corespondența administrativă, programări în sistemul bancar și toate celelalte (în anii pandemiei) la noi și în Țările de Jos, dar administrația în mediul universitar de la Roma întrece orice grozăvenie birocratică. Sistemul de tip habarnam și nu e panică man, haos la superlativ. Am înțeles că la Roma timpul curge altfel și că trebuie trăit altfel. Dacă adopți stilul dolce far niente și te lași purtat de ritmul urbei, te conectezi și respiri, altfel vei avea sentimentul că alergi pe o bandă sau în cerc. Totul se face în ritmul lor sau deloc.
Toate evenimentele anului la un loc, deși au fost niște cataclisme emoționale, aveau să fie doar decor pentru un noiembrie negru. Fără avertisment, fără o perioadă de grație, nu că ar fi contat, am rămas orfană de tată. Sună aiurea. Dar așa mă simt. Niciodată nu ești pregătit să pierzi un om apropiat. Pierderile altora te emoționează, dar când tatăl tău e cel care trece dincolo, e durerea ta toată, așa cum nu ai mai simțit și cum nu știai că va fi. Am senzația că am suferit o amputare. E ca și cum ar fi în continuare al meu, îl simt, mă raportez la el la prezent, dar nu mai este. Crucea, florile mortuare, obiceiurile și datinile, nu îmi erau străine, dar acum le-am văzut altfel. M-a durut pierderea unchiului, când aveam 8 ani, a unor verișoare, a socrilor, a bunicilor, însă ceea ce am simțit în noiembrie nu pot descrie. Nu știu de ce, dar nu îl simt departe. Nu am discuții cu el, dar e acolo, așa cum a fost mereu, tăcut, fără efuziuni de iubire, doar prezent. Plecarea lui e recentă, nu am avut timp să accept asta.
Am încercat să pun un strop de balsam peste toate rănile emoționale, într-un mod propriu de a încerca să vindec, să repar stările de rău, pentru a balansa puțin acul balanței, călătorind departe de locul încărcat de trăiri dureroase.
Călătoresc mult. Așa simt eu că uit de suferință, că mă încarc cu energie, cu frumos, că mă îmbogățesc. 2022, din perspectiva asta, a fost anul revenirilor. Am revenit la Keokenhof în Țările de Jos, după 11 ani și în Alsacia, de Crăciun, după 5 ani. Alte vremuri, alte trăiri. Alsacia e o experiență mai recentă, caldă și plăcută după șocurile emoționale ale lui 2022, e un fel de portal către Crăciunul din povești, către lumea Spărgătorului de nuci și a micuței balerine, în decorul medieval al căsuțelor de turtă dulce din localitățile alsaciene.
Alsacia era programată încă înainte de a-l pierde pe tata, dar a fost călătoria care m-a dus, din prezentul în care el nu mai este, în copilăria în care îl găsesc mereu gata să îmi facă toate mofturile, în care mă răsfață, în ziua în care mi-a cumpărat prima păpușă și în timpul în care mi-a oferit bucurii mici și nu doar ceea ce era necesar. El nu era omul rațiunii, era omul care trăia clipa, chiar dacă știa că a doua zi s-ar putea să nu mai aibă nimic.
2022 a fost anul în care nu credeam să văd atât de multă moarte și durere, dar realitatea mi-a arătat, din nou, că tot ceea ce știu este că nu știu. Nu știu ce mă așteaptă, iar ceea ce cred că urmează are legătură doar că lumea pe care mi-am creat-o, nu cu cea reală, în care sunt factori pe care eu nu-i pot controla și care pot schimba totul cât ai clipi.
*