Disclaimer: Urmează un mic roman și autoarea nu se așteaptă ca el să fie citit până la capăt. Motivația redactării lui e pur egoistă: vreau musai să îmi lămuresc eu prin ce exact am trecut, fiindcă tare tulbure e totul în mintea unei proaspete mămici. Așa că, atenție, urmează multe rânduri despre mine, capabile să plictisească pe oricine altcineva.
Anul ăsta, odată cu războiul de lângă noi, subsemnata a început propriul război, cu sinele dânsei... de fapt, nu cu un sine unitar, ci cu unul scindat, ca în romanul Lapte negru al lui Elif Shafak, în multe țațe mici și certărețe care își dispută supremația asupra psihicului și sufletului. Ai zice că această implozie spontană a sinelui se întâmplă, într-o femeie, atunci când aduce pe lume un copil, dar eu am fost mereu campioană la prinderea bombelor cu efect întârziat, căci bebelușul meu deja stătea bine-mersi în fund când au apărut conflictele interne. Probabil totul a izbucnit pe fondul senzației de insuficiență, de neputință (și datorită furiei cu care vine la pachet și care, de cele mai multe ori, se orientează către sine) în fața noii condiții de "working mom".
Partea cu adevărat interesantă este că 2022 a fost presărat și cu proiecte foarte... feminine (a nu se citi feministe neapărat), povești despre mame ratate, soții eroine, femei autosuficiente, rupte din sânul familiei, fetițe neiubite și lipsite de apărare, victime ale propriilor minți. Fiecare proiect la care am lucrat anul ăsta s-a soldat cu o luptă grea între mama casnică fericită și artista care vrea libertate și, sper eu, fiecare luptă încheiată m-a adus cu un pas mai aproape de tratatul de pace cu mine însămi. Înainte de a le invita la masa negocierii, să prezentăm, totuși, opozantele.
1. Fetița
În prima secundă a noului an, domnișoara Cri și-a privit reflexia în geamul de la balcon și, concomitent cu explozia de artificii de pe cer, a suferit o implozie. Pentru prima dată după cele 6 luni de lapte și miere de la nașterea domnului Grigore, bubuiturile artificiilor au ridicat ceața care se așterne pe ochii unei mămici în aceste prime luni de maternitate și prin care nu își vede decât scumpul odor și s-a VĂZUT. Domnișoara Cri a icnit. Era, deodată, grasă și urâtă! Foc! Dar cum de nu văzuse până acum? Doamne, cât de urâtă era! Doamne, ce balenă! Și vai, ce e acolo pe mâna stângă? O verighetă! Stai așa, domnișoară Cri, că nu mai ești domnișoară, ești doamnă. Mai ții minte că ieri la Mega o fată de liceu ți-a spus "sărumâna"? Ești grasă și urâtă și bătrână!!! Viața ta s-a terminat!
Fetița a murit, trăiască fetița! Cumva, atunci când ne conștientizăm o pierdere, devenim puțin acea pierdere. Mai exact, la începutul lui 2022, fetița Cri s-a revoltat atât de puternic că nu mai e fetiță încât a redevenit preadolescenta aceea care se uita plângând în oglindă și își ura fiecare bucățică din corp. Citești și ți se spune: "iubește-ți corpul, uite ce lucru minunat a adus pe lume, a creat viață", dar în momentele alea numai cu iubire nu-ți vine să arunci în el, oricâtă meditație sau yoga ai practica în sufragerie, printre alăptări și colici.
Brusc și brutal, s-a pus lacăt perioadei dulci a maternității în care Mama Cri reușea să le convingă pe fetița și pe soția Cri că toate schimbările evidente sunt doar o consecință a miracolului nașterii. Și în orice geam sau oglindă a rămas, pentru câteva luni, fetița Cri, urlându-și neputința în fața schimbărilor nedrepte impuse de mama natură.
2. Mama
Cu toate astea, în timpul revoltelor fetiței, artista Cri a avut libertate totală de creație, căci bebelușul Grigore încă era suficient de imobil și dormea destul de mult încât să îi ofere timp pentru sine. Așa a putut compune muzica spectacolului Jaful de Joe Orton, în regia lui Vlad Massaci, la teatrul Nottara, iar fetița Cri s-a consolat scăldându-se în influențele Beatles-ilor, eroii adolescenței ei, timp de vreo două luni.
Lucrurile s-au legat și, imediat după ce Jaful a ieșit la public, artista Cri a început să scrie muzica unui alt spectacol, de data asta ceva mai dureros și mai întunecat: Mama de Florian Zeller, în regia tatălui Cristi Juncu, tot la Nottara, o poveste despre singurătate, despre depresie, despre ratarea femeii ca soție, ca mamă, ca întreg. Și, deodată, bebelușul Grigore s-a ridicat, s-a prins strâns de piciorul mamei Cri și nu i-a mai dat drumul. Artista Cri a încercat să îl desprindă și să îl întindă din nou pe salteluța lui de joacă, ca să își poată aduna notele din minte în compoziția de pe ecran, dar bebelușul Grigore s-a ridicat iar, și iar, și iar, și atunci mama Cri nu a mai rezistat și a închis laptopul, obligând-o pe artistă să aștepte, fierbând, orele nocturne ca să se poată manifesta după bunul plac.
Asta a fost prima declarație de război intern. În timp ce se afunda în muzica apăsătoare a spectacolului, mama Cri se uita cu ură la artista care-i răpea din timpul și din energia dedicată copilului, amenințând-o constant că va ajunge la fel de neiubită ca mama din piesa lui Zeller dacă își neglijează familia, iar artista Cri se uita cu ură la mamă, avertizând-o că va ajunge la fel de lipsită de univers interior ca mama lui Zeller dacă nu se ocupă și de ceea ce o pasionează pe ea. Eu mă prefăceam că nu aud cearta lor și, în timp ce schimbam un scutec, fredonam și o idee nouă de temă încercând, pe cât posibil, să le împac pe amândouă. Și mi-a ieșit, cât de cât, până când a apărut și un al treilea personaj în conflict:
3. Pasărea
- nu cea care zboară, cea care își face cuibul -
Ne-am cumpărat, cu greu, apartamentul visurilor noastre, la parterul unei căsuțe din Cotroceni, cândva pe la finalul lui 2021. Pentru că am vrut musai casă, curte și preț cât de cât acceptabil, a trebuit să facem un compromis, iar compromisul a fost vechimea proprietății și renovarea necesară care s-a impus.
Nimeni nu a fost pregătit pentru ce însemna asta, nici fetița, nici artista, nici mama, nici soția, nici măcar mica perfecționistă obsedată de detalii care a trebuit să lase mult prea mult de la ea ca să poată termina cuibul. Când pasărea făcătoare de cuib a început să-și ceară drepturile asupra timpului împărțit cu greu până atunci între mamă și artistă, a izbucnit, brusc, războiul, pentru că cele 24 de ore alocate pe zi celor 3 (nemaipunând la socoteală și pe biata Nani Nani Cri care cerea măcar 4 ore pentru sine), deveniseră cu vreo 50 % prea puține. A, da, asta a fost și perioada în care totul a început să se calculeze în procente. Cât la sută din bani merg colo, cât dincolo, cât la sută mai e dobânda la rată, cât la sută sunt taxele, cât la sută din pamperși s-au consumat, cât la sută din mâncarea din farfurie a mâncat bebe, cât la sută din achizițiile specifice vârstei lui nu a reușit să facă, cât la sută dintr-o respirație mai avem timp să ducem la capăt.
Am hotărât că e momentul ca mama eroină să fie trimisă nițel la colț, ca să nu ne ducem toate la fund odată cu ea și am început să îl plasez pe bebe la bunici câte o oră, apoi câte două, apoi jumătate de zi. Și, chiar și așa, tot mă întreb cum de am reușit să nu luăm foc pe fondul supraîncălzirii atunci când Pasărea Cri stătea câte 6 ore să caute variante de gresie și faianță, în timp ce mama avea de mămit, soția avea de gătit și artista avea de muzicit.
4. Soția
În primele luni ale noii noastre vieți de părinți, Andrei, soțul meu, obișnuia să citească piese de teatru în timp ce bebe Grigore dormea pe pieptul lui. Iar când mama mea, regizoarea Andreea Vulpe, i-a cerut o recomandare de piesă pentru Teatrul din Satu Mare, Andrei avea pregătită o descoperire fantastică: Bolero de Jose Rivera, o poveste care începe în muy calientele Puerto Rico, printre chitări, maracasuri și ritmuri latino, ay ay ay, de când îmi doream să intru în lumea asta!
Trebuie să mărturisesc că artista și fetița Cri au făcut front comun pentru prima dată de la începutul războiului intern. Chiar și mama Cri a început să îi fredoneze la culcare bebelușului niște Cesaria Evora sau Buena Vista. Entuziasmul a fost așa de mare încât undeva pe drum mama Cri a uitat că dacă face și cântece live, nu doar ilustrație muzicală, va trebui să lucreze cu actorii fizic, deci va trebui să zboare tocmai în celălalt capăt al țării. Marele ei noroc a fost că soțul ei a fost liber și, mai ales, dispus să vină cu ea și bebe la Satu Mare, ba mai mult, și-a asumat și responsabilitatea de a avea grijă de Grigorele atomic în timpul repetițiilor. Grigore și Andrei au învățat orășelul Satu Mare pe dinafară în timp ce ritmurile latino căpătau contur în sala de repetiții a teatrului, iar mama și soția Cri părea că și-au luat vacanță, lăsând artista la treabă.
Totuși, în timpul primului spectacol, artista Cri și-a dat seama că, de data asta, mama, soția și chiar și fetița au lucrat împreună cu ea din umbră, lăsându-și în versuri toate fricile, așteptările, speranțele și iubirea pentru propria familie, pentru propria poveste de dragoste. Dintre ele, cea mai emoționată de acest scurt armistițiu a fost soția, care vă și povestește acum întâmplarea asta și care, de la nașterea bebelușului, trăise înghesuită de mamă într-un colțișor de suflet pe care, apoi, artista îl transformase în debara închisă. Ușița debaralei s-a deschis timid și soția a scos capul să asculte muzica artistei, la care muncise în taină și, văzând că toate celelalte se uită la spectacol și nimeni nu mai păzește intrarea în colțișorul ei de suflet, s-a plimbat liberă, rememorând tot ultimul an de iubire cu, acum, tatăl copilașului ei și realizând ce noroc formidabil are să-l fi găsit, ce talentat e la treaba asta cu tăticia și ce atent a rămas la ea, chiar dacă abia o mai putea ghici prin crăpăturile ușiței.
5. Obosita
La trei săptămâni după Bolero, urma să aibă vizionarea spectacolului Risipire de la Unteatru în regia colegului și prietenului Vlad Bălan, la care artista avea alte muzici de făcut, însă toate celelalte Criuri erau la capătul răbdării: mama se simțea vinovată pentru perioada în care nu a putut sta non stop cu bebelușul, soția reînviată voia timp cu soțul ei, fetița voia vacanță în Grecia iar pasărea voia să termine cuibul până la aniversarea de un an a bebelușului din 24 iulie. Mai mult, muzica spectacolului se baza pe un cor, care trebuia musai să sune cât mai adevărat, ceea ce e extrem de greu de făcut într-o sufragerie de 15 mp, cu minim de tehnologie. Când artista s-a împiedicat încercând să își ușureze task-ul folosind coruri sintetice, s-a uitat, mârâind, în spate și a descoperit personajul care i-a pus obstacolul în cale: obosita Cri.
O prezență cât se poate de plicticoasă și de enervantă, obosita are obiceiul să spună "nu-mai-pot!" de zece ori pe minut, să se trântească pe canapea și să nu se mai ridice cu orele, să mănânce dulciuri la două noaptea și să scrolleze la nesfârșit postările de pe instagram și, în ciuda lipsei sale totale de vitalitate, să capete puteri combative uluitoare atunci când e acuzată de lene. Lunile iunie și iulie au fost un război total între artistă și obosită, la care celelalte nu au putut decât să asiste neputincioase. Artista a făcut cumva și a adunat un cor format din prieteni, înregistrându-i unul câte unul, însă nu e mulțumită nici acum de munca ei la acest proiect (mai ales pentru că i se pare că rezultatul e sub ceea ce au reușit colegii ei, spectacolul în sine fiind uimitor de frumos), fiindcă războiul cu obosita a provocat pagube mari și de partea ei, a câștigătoarei.
Artista a plecat apoi în emisfera sudică și a intrat în hibernare pe perioada verii celorlalte, pasărea și-a terminat cuibul, iar obosita, mama și soția au plecat în vacanță cu familia și, pentru câteva săptămâni, au trăit în pace și armonie. În aceste săptămâni, bebelușul Grigore s-a ridicat în picioare fără să se mai țină de piciorul mamei și a pornit să exploreze de unul singur lumea cea uluitoare.
6. Nora
- nu a soacrei, ci a lui Ibsen -
Cred că fiecare mamă-soție are o Nora a ei, care, uneori, se mai răscoală împotriva statutului ei în societate și în cadrul familial. Nora mea e mică, miiiiică de tot, pentru că, din fericire, soțul meu nu e un Torvald iar eu trăiesc într-o eră în care egalitatea dintre sexe devine, încet încet, normalitatea - cel puțin în țările civilizate. În cazul fericitelor ca mine, Nora apare, de cele mai multe ori, odată cu Obosita: "De ce fac eu totul în casă? Strânge și tu după tine. Tu de ce nu știi să gătești? Vreau și eu să fumez o țigară în liniște!". În cazul meu, soțul face pentru casă și familie la fel de mult cât fac și eu, dacă nu chiar mai mult, uneori. Și totuși, există această frică absurdă care-și are originea în preconcepțiile de gen din trecut, că el, bărbatul cel rău, vrea să mă transforme pe mine, artista care are nevoie să se exprime liber într-o "femeie de casă".
Ce e amuzant e că îmi dau seama cât de stupidă e senzația și cât de lipsită de fundament, dar totuși, când apare Obosita spunând caracteristicul "Nu-mai-pot", imediat apare și Nora după ea, completând "Mă simt captivă!". Pe deasupra, se adaugă ciorbei clocotinde din respectivele momente de criză și un copil atomic care urlă și aruncă cu obiecte prin casă în timp ce, a mia oară, se înfige cu capul într-un perete, adăugând încă un cucui la expoziția de pe fruntea sa. Apoi, firește, plânge după mama cea deja turbată și ocupată să se certe cu "bărbatul cel rău" care vrea să îi țină creativitatea în lesă. Iar mama simte, în momentul ăla, că vrea să o ia la fugă și să nu se mai întoarcă vreodată în această închisoare plină de muci, zbierete, mâncare aruncată pe pereți și-n care coclește o senzație acută de singurătate, chiar dacă are ajutor de la părinți, chiar dacă responsabilitățile se împart la doi, chiar dacă are prieteni care o (mai) sună. E greu de explicat presiunea pe care o punem chiar noi, mamele, asupra noastră, fiindcă e o ciudățenie a minții: știi că deja ai o greutate mare de dus, dar continui să te biciuiești pentru fiecare greșeală, pentru fiecare pas strâmb, pentru fiecare moment de odihnă pe care ți-l acorzi și în nici un caz nu lași jos greutatea.
Cât timp am lucrat muzica de la Nora 2 - Casa păpușii (regia Andreea Vulpe, Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe), mi-am dat voie să fiu un om liber, să muncesc atunci când vreau, cât timp vreau, plasând copilul la bunici sau trimițându-l la plimbare cu tatăl lui de fiecare dată când am simțit "fiorul inspirației", de data asta fără regrete, fără vinovăție, fără autoflagelare sufletească. M-am forțat să îmi acord timp pentru ce iubesc să fac, luptând astfel, cred, să nu ajung o Nora. Iar lupta asta dintre jungla mea interioară și ordinea pe care încercam să o fac prin ea a devenit coloana sonoră a spectacolului, care aproape că s-a scris singură, fără nici un efort, ca și cum stătea ascunsă de mult timp într-un cotlon din mine și abia aștepta să iasă. Așa cred că sunt lucrurile cu adevărat bune: simple, puternice tocmai datorită simplității lor, la fel ca spectacolul pe care muzica luptei mele îl servește, cred, just.
7. Aleasa
Sunt o necredincioasă, poftim, am spus-o. Mă îndoiesc. Nu neg, doar mă îndoiesc. Nu doar de Doamne-Doamne al nostru, ci de orice Doamne-Doamne din orice religie. Nici una nu mi se pare că are sens până la capăt, dar am lăsat acolo o portiță întredeschisă. Agnostică. Da, ăsta cred că e cuvântul. Interesant e că majoritatea celor care au lăsat portița crăpată sunt extrem de intrigați de lucrurile sfinte: "cum pot oamenii ăștia să creadă cu toată ființa ceva ce eu nu pot crede nici cu un fir de suflet?". Probabil pentru că am vrea tare, tare mult să putem crede și așteptăm cu nerăbdare să fim convinși.
Agnes, aleasa lui Dumnezeu e un spectacol ca un miracol. A venit într-un moment în care înclinam foarte tare să las în urmă actoria și să mă reprofilez pe muzică full-time. Eram convinsă că sunt o actriță mediocră, pe când în calitate de compozitor, simțeam că fac o treabă cel puțin bună. Era ceva trufie în gândirea asta, dar nu mă puteam împăca cu gândul de a face artă fără să cred cu toată ființa în mine ca artist. Mi s-a dat acest rol incredibil de ofertant: o călugăriță care se pare că a născut fără ca nici una din surorile ei să observe și și-a ucis copilul imediat după naștere, dar nu mai e capabilă să-și amintească nimic din toate astea. E un spectacol despre abuz, despre traume, despre credință și sacrificiile făcute în numele ei și în numele luptei cu ea.
Nu cred să fi repetat vreodată atât de normal la ceva și nu am născut niciodată atât de firesc un personaj, cum am născut-o pe Agnes. E curios felul în care părțile noastre cele mai reprimate există pe scenă cel mai liber. Sigur că acest climat de lucru extrem de sănătos s-a datorat, în primul rând, echipei, mai cu seamă regizoarei Sânziana Stoican, cu care sper din suflet să mai lucrez de o mie de ori, fiindcă n-am construit împreună cu cineva niciodată așa cum am făcut-o alături de ea. Sânziana are acest talent fantastic de a te ghida în permanență fără să îți dea vreo secundă senzația că e acolo, ceea ce dă actorului un curaj nebun de a se arunca în propriile propuneri. Așa se face că artista Cri a avut toată libertatea de a fi artistă, și asta a făcut-o să se dedice cu totul spectacolului. Și, pentru prima dată după ani de zile de cântat, artistei îi vine, cu adevărat, să cheme lumea să o vadă jucând.
Păi și mama Cri? Soția? Obosita? Nora? Fetița? Pasărea? Ei bine, timp de două luni, toate au stat înghesuite în debaraua de care v-am mai povestit, Mama având două ore alocate seara numai și numai ei, iar Pasărea primind permisiunea de a ieși o dată pe săptămână, ca să pună robotul aspirator și să gătească una-alta. Cred că nu le-a fost ușor să-și respire una alteia aerul atâta timp dar, doar de data asta, au hotărât să îngroape securea războiului și să lase artista la treabă, probabil știind că ea încearcă, din tot sufletul ei, să spună povestea lor, a tuturor Criurilor și, mai mult decât atât, povestea celor care puteau ele fi dacă nu aveau norocul formidabil de a întâlni în viața asta oamenii buni pe care i-au întâlnit, cei care le-au ajutat să existe, chiar și așa certărețe cum sunt ele.
Aș fi ipocrită să spun că lucrul la Agnes m-a apropiat de Dumnezeu, dar mărturisesc că m-a făcut să descopăr încă o mică Cri din mine, cea care se simte Aleasă: aleasă să fie actriță, aleasă să fie mama acestui copil fabulos, dintre toți copiii din lume, aleasă să fie soția unui om bun și iubitor, aleasă să fie fetița unor artiști și oameni pe care îi pot lua ca exemplu, aleasă să fie proprietara unui cuib cu miros de acasă, la care e o bucurie să se întoarcă mereu. Aleasă de cine? Asta nu știu încă, dar... cine știe?
8. Pace?
Valul de recunoștință care m-a inundat la final de 2022 le-a obligat pe Criuri să oprească luptele. Când vine o asemenea calamitate naturală peste tine, nu poți decât să lași armele jos și să iei gălețile, muncind cot la cot cu dușmanul ca să salvezi ce se mai poate salva din calea șuvoaielor. Am făcut cumpărături, am cântat colinde și urma să plecăm într-o binemeritată vacanță cu nașii noștri, cu care, din pricina distanței, ne vedem de două ori pe an. Din păcate, micile certărețe nu au reușit să oprească inundația, așa că ea a depășit granițele micii mele lumi interioare, ieșind la suprafață prin robinetul din mijlocul feței, sub formă de muci.
Toată familia s-a molipsit, așa că ne-am petrecut finalul de an acasă, dând pe-afară cu toții de-atâta recunoștință. Și a fost pace, și în casă, și înăuntru. Nu știu cât va dura, dar măcar acum m-am lămurit cine sunt micile personaje cu care va trebui să negociez în viitor și, pe această cale, vreau să le mulțumesc că există și să le rog ca, de acum înainte, să își ceară fiecare, civilizat, drepturile, iar eu promit să le fiu, pe cât posibil, un mijlocitor obiectiv.
