Au fost povești cu începuturi clare și sfârșituri și mai limpezi. Au fost unele care au curs pe nesimțite. Dar nu mă pot uita în urmă și să văd... să simt... un întreg unitar.
Am început să scriu zilele trecute și a ieșit asta:
"Așa multe cuvinte se cer auzite
Și așa multe cuvinte își spun vorbele în tăceri...
În pauze dintre ce e trăit și ce poate fi formulat...
Am multe luni de când cuvintele au ieșit prea puțin. Prea ne-constant...
Am avut luni, adunate deja în mai mult de un an din calendar, care au fost toate ca o iarnă
Ca o liniște din asta de sub pământ...
Ca și atunci când viața e Plină, dar e doar ceva care se simte înăuntru și nu iese mereu pentru că alți ochi, ai oricui ar fi vrut să privească drumul, să poată vedea ceva...
Am trăit
Multe
Am ieșit și afară din mine
De multe ori
Și lumea m-a văzut în mișcare
Și lumea a crezut că eu mișc...
Și i-am lăsat să creadă
Că au fost luni în care cuvinte au ieșit doar când a fost musai... doar când nimic altceva nu putea fi decât acel cuvânt rostit...
În urmă cu un an și o lună și o săptămâna, a murit bunica mea
Și eu am intrat înăuntru...
Și nu mă văd încă ieșind
Deși doamne cât am mai ieșit lunile astea...
Și tot înăuntrul meu sunt...
Am readus Spațiu și Curat în casa unde ea și-a trăit viața. De fapt într-o cameră...
Am dus cu mine povești de neam și povești care poate nu au fost nicicând spuse
Am avut aproape femei și bărbați, oameni care au ales să vină și să lucreze cu noi în a lăsa tot ce e trecut, să meargă cu pace spre trecut.... și să rămână loc și spațiu pentru ce mai are de venit în acest loc, în această Căsuță care încă și ea mai are lucruri de spus... și de primit... și de Trăit...
Stăm acum aici, într-o cameră care a fost readusă la Viață și..."
Și aici cuvintele s-au terminat
Adesea se termină așa brusc în ultima vreme...
E ca și cum doar atât a vrut acum să fie spus.
În septembrie a fost ziua mea. Am împlinit 40 de ani. Mi-am oferit o zi în dar. Am zburat cu balonul cu aer cald. Am primit un apus de soare peste un lac... cu muzică și magie de poveste. Și ziua mi-am început-o cu un răsărit în câmp... pregătind balonul pentru un zbor liber... Zbor. LIBER...
Am scris și atunci. Dar și atunci cuvintele s-au oprit. Mi se părea că e un text incomplet. Pentru că înainte scriam ca într-o suflare... și când era gata, era... gata... un întreg care atunci când e citit, vorbește, creează imaginea... te duce cu el.
Și în ultimele luni, orice încep să scriu, curge, cuvinte care se rostogolesc din mine... spun lucruri... mă lasă deschisă... creează porți și punți... Și... fără niciun avertisment... se opresc.
Am șters zeci de texte anul care a trecut. Zeci de rânduri care doar au venit peste mine și le-am dat voie să fie. Dar pentru că se terminau brusc... cuvintele parcă se terminau..., simțeam că e incomplet... că nu e cum "trebuie"... așa că ștergeam...
Dar uite că poate asta e ce are acum să fie. Și cu asta am eu acum de a fi. Starea asta că e atât. Că e așa. Că ce a fost, e în trecut. Și acum... e ceva care are de a fi descoperit din nou.
...
Am șters textul de la împlinirea celor 40 de ani pentru că nu era profund. Nu avea învățăminte de viață.
A fost ceva despre lumină... În tren, mergând spre București, mi-a fost atunci, în final de 39 de ani, dăruit un apus care a inundat un vagon... o lumină care a acoperit realitatea, cu un val de poveste... cu sclipire de magie....
Și răsăritul văzut din balon... o ceață care plutea ca un abur la suprafața unui câmp la o margine de pădure...
Da... sunt cuvinte care în banalitatea lor, nu reușesc deloc să transmită ce am trăit... Plus faptul că se opresc așa...brusc... și nu mă mai lasă să curg cu ele...
Da... viața mi-a fost segmentată în ultimul an. Fragmente frumoase. Fragmente grele. Momente de curgere. Și adâncimi întunecate.
Am readus viață nouă unei case vechi... de fapt încă doar într-o încăpere, dar a fost o muncă grea... și pe atât de multe planuri... atât de adânc...
Am stat împreună cu alte femei și am creat spațiu să fim... să ne uităm la drumuri și viață... să ne reamintim cine suntem și să ne reoferim nouă înșine înapoi.
Am fost la TIFF și anul ăsta. Andrei a scris câte o mini-cronică fiecărui film din EducaTIFF... ce muncă... ce angajament... ce OM devine copilul asta... cât miracol trăiesc uitându-mă la drumul lui de devenire...
Am fost la Electric Castle și am stat lipită de gard la aproape toate concertele mari... Am trăit și am schimbat trăiri cu oameni care și-au deschis inima și au lăsat, acolo pe scenă, să curgă prin ei... divinitate... pentru noi...
Am fost la mare și am primit îmbrățișarea apei și a soarelui... a unui frappé băut pe terasă la răsărit... a vieții fără program...
Am avut târguri unde a fost loc de Întâlnire... și am simțit că ce iese prin mâinile mele, e ceva ce creează conexiune cu un alt suflet undeva... și legătura asta cheamă... e clară și totuși atât de fină...
Am fost în târgul de Crăciun... și a fost atât de minunat... să fiu cu oameni care nu mai fug... cu oameni care aleg să ofere... cu oameni care se conectează la bucurie și frumos... a fost un dar întreg acest târg...
A fost un bazar de Crăciun la școală lui Andrei, unde am simțit comunitate... și acel dor de împreună...
A fost un concert într-o biserică... un concert cu muzică nu doar de Crăciun, cu muzică foarte veche și muzică nouă... cântată de copii și părinți. Cea care a creat concertul a spus că misiunea unui profesor de muzică este să dea voce unei comunități. Nu au fost muzicieni cu experiență în acel cor. Au fost copii și părinți. Profesori. Și suflet... și Dumnezeu...
Ooo... da... clipe din astea de oprit timp... și creat Spațiu înăuntru.
Un grup de părinți, am mers prin școală și am colindat copiii.... doamne ce obicei minunat. Doamne cât am mai plâns... văzând mirare și Bucurie în ochi de copii... mici și mari...
Am dat. Și am primit.
Trăiesc în segmente. Și cuvintele deschid. Și apoi tot ele mi se închid. Și ce e în mine rămâne uneori spus. Și alteori trăit. Și uneori doare de cât de nespus e...
Dar cuvintele nu sunt ceva ce îmi aparține. Așa cum atunci când cânt, nu e ceva ce vine din mine. Sau când mai fac o zână de lână...
Viață asta are un flow... Și eu trăiesc... Și atât.
Uneori primesc momente de grație în care curg cu Viața. Uneori cuvinte vin spre mine. Uneori lâna cere să prindă formă. Uneori la câte un concert, cânt și eu... Uneori în tăcere.
Și în ultimele luni, tac. Mult. Înăuntrul meu. Și în afară pare că nu m-am oprit. Dar înăuntru e cu o nemișcare atât de diferită de tot ce am mai trăit...
Așa că mda... mi se tot cere să mai scriu. Și pentru că știu cum mă simt când curg împreună cu niște cuvinte ce vor să iasă, mă las deschisă..
Dar scrisul nu îmi aparține. Cuvintele nu îmi aparțin. Nu depinde de mine ce curge și ce nu. Eu am doar de a fi... și de a mai merge și azi, un pas înainte pe drum.
*